Foto: Guliver Getty Images
Stau în fața a trei oameni de HR care mă privesc cu interes. Oare cât trebuie să mă gândesc înainte să răspund la o întrebare? Sunt sigură că mă uit în partea stângă încercând să îmi activez imaginația dar cumva nu merge. Întrebarea este:
- De ce vrei să renunți la jobul actual?
Simt un nod în gât și nu știu de unde să încep.
Aaaaa....
Adevărul este că îmi este rușine să povestesc. Știu că sigur povestirea mea e reală și ar merita povestită, dar tot îmi e rușine. Cum să explici unor oameni normali anormalitatea? Cum să le explici că ai fost dat afară într-un mod atât de aleatoriu și că nici experiența și nici valoarea ta profesională nu au stat la baza deciziei de a fi disponibilizat?
Așa că mă hotărăsc să spun adevărul.
Vineri am ajuns la muncă după ora 9:00. Am intrat în birou și m-a mirat liniștea. Sigur e vreo zi de naștere la parter, mi se pare că am auzit zgomot acolo. Dar așa ciudat, nu e chiar nimeni în niciunul din birourile de pe etaj. Îmi iau cana de cafea și cobor pentru a descoperi cu uimire că toți angajații sunt înghesuiți în camera de conferințe. Sunt așezați pe două rânduri de scaune, stau cuminți și privesc ceva pe videoproiector. Unii, care au întârziat, ca mine, s-au pus pe jos, lângă ușă, de unde nu se vede mai nimic. Mai sunt câțiva fix în ușă, nu reușesc să înțeleg ce se întâmplă.
Cine vorbește?
Ei bine, chiar CEO-ul companiei. Mă uit cu milă la fețele celor din cameră, dau față exact cu interlocutorul. Sunt fără expresie, par înțepați de ceva din aer.
Mă foiesc, vreau să văd și eu. Intru în cameră și ajung pe unul din scaunele rămase libere. Șeful are fața mică și ochelari mari. Vorbește sacadat și fără semne de punctuație, parcă aleargă spre final. Poartă un trening și și-a pus camera cumva neproporțional, partea de sus a imaginii e un zid de lemn mare. Cu puțină îngăduință ai zice că stă întins pe un parchet.
Vorbește despre posibilitatea de a vinde compania, despre vânzările slabe din vară și despre lipsa banilor. Sacadat, sacadat, sacadat, nu are niciun sens ce se întâmplă.
Așteptăm cu toții, sa ne spună cu subiect și predicat de ce ne-am întâlnit azi aici. Impropriu spus, întâlnit, el e în Australia, noi ne uităm la o imagine de proiector. Întrebare adresată de managerul de HR.
- Vom dizolva, pentru moment 2 departamente și vom face restructurări în alte 2. O să discut cu managerul companiei din Sibiu și vă va da detaliile, spune într-un final fără chef. Vom înființa o nouă firmă, pe fondurile primite de la guvern și vom organiza concurs pentru posturile de acolo.
Întâlnirea se încheie brusc, ne-am pierdut slujbele?
Îmi vine să râd. Întrebarea dacă CEO-ul stătea pe scaun sau întins pe podea îmi zornăie în minte. Urmează o oră de agitație, toți angajații din departamentele vizate stau ca pe ghimpi, schimbând priviri îngrijorate pe deasupra cănilor de cafea.
- O să ne cheme rând pe rând la HR și vom primi vestea, ne anunță managerul local.
Ceea ce nu știam însă a fost că doar angajații care au fost concediați au fost chemați la HR. Rând pe rând, total 8 angajați au fost dați afară în acea zi. Doi dintre aceștia fuseseră angajați în vară și erau în perioada de probă. Cinci erau angajați cu vechime de peste un an în companie. Ultimul era chiar managerul departamentului.
Am trecut prin multe experiențe în viața mea, unele deloc plăcute. Dar experiența de a deschide ușa de la biroul HR pentru a fi dat afară e inconfortabilă de-a dreptul. Nu prea contează ca nu ai făcut nimic, că nu ești vinovat practic de concediere. Cumva, în spatele minții, e un beculeț care se aprinde și pe care scrie “eșec”.
Eșec
- Cei în perioada de probă au la dispoziție 10 zile pentru a elibera biroul.
Eșec
- Angajații cu vechime au o lună de preaviz.
Eșec
- Patru angajați dintre cei concediați sunt invitați sa susțină concurs între ei pentru 2 posturi incerte, disponibile din noiembrie.
Eșec
- Un angajat dintre cei concediați e concediat de trei ori înainte de a fi anunțat că va rămâne, la intervențiile managerului de departament.
Eșec
- Managerul concediat e obligat sa demisioneze cu promisiunea că va fi angajat din nou, în toamnă, pe o noua firmă. Rămâne concediat 4 luni.
Toată lumea e în șoc.
Între timp viața continuă, proiectele se îngrămădesc unul peste altul, nu mai avem oameni care să le facă pe toate. Cei care sunt încă aici au privirile moarte, nu vorbesc, e liniște, cum era în dimineața aceea. Pe piața muncii au intrat câțiva șomeri, în căutare de joburi. La care se adaugă, mereu, angajații existenți ai companiei, în căutare permanentă de joburi.
- Să scap de aici.
- Doamne - ajută să plecăm toți de aici.
- Nu pot renunța, am rate de plătit.
- Nu mai suport.
Rundele de adresări jignitoare continuă: Sunteți niște oi, debitați tâmpenii. Oare ce e mai rău - să pleci sau să rămâi?
În curând, o figură importantă în firmă face o vizită la sediul din Sibiu. Alarmat de reacția unuia dintre cei aflați în preaviz, începe să cheme lumea la el în birou.
- Vreau sa îmi cer scuze pentru maniera în care a fost anunțată concedierea ta...
- Te rog sa îmi accepți scuzele pentru ceea ce s-a întâmplat,
- Poţi să-mi spui feedback-ul tău, apreciez,
- Dacă se poate, nu vreau să ducem vestea mai departe, e un eveniment intern al companiei, nu e profesional să vorbim în afara companiei despre asta...
Aceasta este o mica felie de anormalitate, sper că e suficient. Adevărul, din perspectiva mea. Ca orice adevăr personal, e discutabil.
Anticipez întrebări multiple:
- Oare angajații concediați nu și-au facut treaba?
- De ce stă cineva care e agresat și amenințat într-un loc oribil?
- De ce nu reclamă angajații comportamentul CEO-ului la ITM? Care e versiunea lui? De ce a ales să facă asta?
- De ce a ales ca unii angajați sa rămână, iar alții sa plece?
Faceți ce vreți cu ele. Pe mine mă interesează altceva. Așadar, viitori candidati ai posturilor disponibile la KTI, stați departe. Nu va asociați cu acest loc și alegeți oportunități mai bune, mai potrivite pentru viitorul vostru. Unde mergeți, țineți-vă demnitatea profesională în buzunar. E tot ce aveți.
Precizări
După această experiență sunt sigură că patronii sunt de vină! Dar angajații care îi suportă, fără sa spună nimic viitorilor colegi, fac mai rău.
KTI e o anagramă hazlie, făcută de un fost angajat. Iar aceasta e o poveste despre noi, pisicuțele mute.
- Pisicuțele timide care nu știu meserie și vor să învețe să toarcă.
- Pisicuțele perverse care nu vor să afle stăpânii ce șoareci mănâncă ele online.
- Pisicuțele fricoase care se ascund la cel mai mic zgomot sub pat.
- Pisicuțele avide după lapte, să curgă lapte, cât mai mult lapte, la ele în farfurii.
- Pisicuțele care miorlăie fără voci pe garduri, unde nu aude oricum nimeni.
Departamentul în care am lucrat e gol acum. Dacă firma nu falimentează, va fi un nou val de angajări. În curând, pisicuțe noi în cartier.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.