„Oamenii părăsesc managerii, nu compania“, scria acum câteva luni site-ul Forbes.com. Asta arată cât de importantă e relația pe care un angajat o are cu cel de mai sus ierarhic. Și ce mare impact are stresul unei relații ierarhice care te chinuie.
„Ce nu te învață la școala de afaceri e că cea mai importantă decizie pe care o iei este pe cine să pui manager“, spunea Jim Cliffton, CEO Gallup. „Când numești pe cineva nepotrivit, nimic nu repară asta, nici compensațiile bănești, nimic“, mai spune el.
Probabil că fiecare din cei care au lucrat la stat sau în privat are o poveste de groază despre un șef. Sau mai mulți. Eu îmi amintesc cu frisoane despre cel care își menționa organele genitale la fiecare decizie comunicată, așa, pentru accent stilistic. Indiferent că în echipă erau și femei. Sau cel care își hărțuia angajatele.
Cunosc o femeie care a ajuns la spital cu anxietate generalizată, din cauza unei isterice pentru care nimic nu era bine, și care își amenința angajatele că lă dă afară la prima greșeală. Care greșeală era oricum ceva subiectiv, depindea de toanele ei. Sau un „șefuț“ care-și ținea oamenii în șah, repetându-le că îi dă oricând afară, că doar e firma lui. Și oamenii respectivi erau oameni cu școală, copii acasă și eventual niște rate de plătit. Îi plăcea să fie imprevizibil, să vadă ce reacții trezește. Îi plăcea să inspire frică. În fine. Tipologia șefului abuziv e vastă și interesantă. Pentru că puterea schimbă comportamentul.
Centralism din comunism
În România găsim încă peste tot culturi organizaționale centraliste, unde șeful dă dispoziții la toate nivelurile, el propune și tot el dispune, verifică tot. E o reminiscență a felului cum funcționau lucrurile în comunism, un stil de a conduce transmis și învățat de către cei mai tineri de la cei mai copți, prin imitație. Sper să se stingă în timp.
Unii afirmă că te învață „să fii lider“. Ok, să admitem că lider te faci. A fi un lider bun de echipă ține deopotrivă de niște date personale (de exemplu să-ți placă să deții controlul, cu toate beneficiile, dar și stresul care vine la pachet, adică să-ți placă responsabilitatea crescută și, de ce nu, puterea; să nu-ți placă să aibă alții controlul asupra ta, să fii mai creativ și mai puțin amator de rutine, să nu fii foarte sensibil în situații de conflict – pentru că vor exista astfel de situații). Dar ține și de niște abilități învățate. Cum ar fi aceea de a asculta fără a deveni defensiv, de a încuraja puncte de vedere divergente, de a-ți stăpâni emoțiile cât mai bine și de le folosi în avatajul tău în anumite contexte, de a-i lăsa și pe alții să facă treabă fără a fi control freak (celebrul verb „a delega“). Asta ține de o anumită inteligență socială care se dezvoltă, se cultivă, se exersează.
O bună distanță
L-am întrebat acum câțiva ani pe superiorul meu francez, redactorul șef al edițiilor internaționale Psychologies, care avea la acel moment în subordine vreo 10 francize de pe patru continente, care crede el că e cel mai important lucru la un șef. Mă aflam la începutul activității mele de redactor șef. Mi-a spus: „garder la bonne distance“. Cu alte cuvinte, nici prieten, nici inamic. Spun asta pentru că văd adesea alunecări în ambele sensuri. Relațiile interpersonale la muncă pot fi un factor mare de stres și pentru angajat, și pentru manager. Am întâlnit șefi care se împrietenesc cu subordonații, merg cu ei la bere, în vacanțe, etc. Nu ar fi nimic în neregulă, dacă atunci când vine momentul să-i atenționeze pentru vreo scăpare la serviciu, șeful respectiv nu s-ar afla în poziția neconfortabilă de a critica un prieten, un apropiat. Care, eventual, îi știe niște slăbiciuni, că doar unui prieten îi spui și chestii mai delicate, nu? Are opțiunea de a o da cotită, de a fi ambiguu, de a rezolva el pocinogul, dar frustrarea există.
Genul acesta de relație ambivalentă e nociv. Am mai cunoscut manageri foarte manipulabili, din cauza nevoii lor de concordie și pace („să fie bine, să nu avem conflicte...“). Sau manageri pentru care agresivitatea și injuria erau forma obișnuită de interacțiune. Tipologia șefului distant, inaccesibil și nesociabil, iarăși nu dă cu plus. Pentru că oamenii au nevoie să poate vorbi deschis, nu să simtă că intră în biroul Lui ca în frigider. Sau, mai rău, să se teamă. În universul nostru social, în care ierarhia este ordonatoare și bună, „garder la bonne distance“ e crucial. Să fii politicos, deschis, să știi să asculți, dar să fii în stare și să critici dacă e cazul (întotdeauna în particular) și să lauzi sincer (întotdeauna în public), să fii un bun mentor. Să fii predictibil, să știe oamenii cum stau în ceea ce te privește, nu să vină cu frica în sân la muncă, așteptându-se la toane și umori schimbătoare. Să ai viziune și să fii competent. Evident, să știi meserie. Un astfel de șef nu se plânge de lipsă de autoritate. Dacă văd că ai viziune și rezultate, oamenii tind să te urmeze. Bătutul cu pumnul în masă e pentru cei slabi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Am urmarit recent cateva filme de exceptie, filme documentare, viata si cariera generalului Dwight David "Ike" Eisenhover si respectiv George S. Patton doi dintre cei mai mari generali ai Americii. De fapt a fost continuarea ceruta de lectura in copilarie a cartii lui D, Eisenhover. Primul, fost comandant suprem al fortelor expeditionare aliate, ulterior prin 53 ajuns presedinte, al doilea termina razboiul ca sef al armatei a- III-a tancuri(40.000 de americani au pierit numai aici). Urmarind aceste filme am realizat, acesti oameni extrem de buni profesionisti au reusit sa treaca peste orgolii personale for the common good cum zic americanii. Si, la fel, ambii se gandeau cum sa crute cat mai multe vieti ale soldatilor de rand. Rezultatul sa vazut, infrangerea Germaniei naziste de catre una dintre cele mai mari si puternice coalitii internationale din istoria omenirii. Si totusi o victorie foarte greu obtinuta cu mari sacrificii umane si resurse uriase aruncate in lupta, totusi o victorie care a stat in balanta cautand as alege tabara pana la finele anului 1944.. De ce asta, pentru ca nemtii, un popor foarte muncitor si foarte bine organizat sau lasat gadilati in orgoliile personale de ambitiile unei elite iresponsabile tolerate si cultivate cu inconstienta. Aviz amatorilor. Pentru Germania infrangerea *la vedere* sa datorat epuizarii resurselor umane, materiale si in egala masura imixtiunii dictatoriale a lui Hitler in deciziile vitale. Si aici, o maciuca la un car de oale a facut diferenta.
Rezultatul managementului eficient sa vazut dupa razboi, aceeasi Germania ajunsa pe locul 3 in lume ca putere economica. Jos palaria.
Cum a iesit Romania din razboi se stie, a avut si Romania, de fapt romanii o a doua sansa, Da. am avut resurse umane si materiale, Da. Cum aratam dupa 30 de ani de pace..........
Strainii sant de vina.
Cum poti sa dai vina pe o alta zona geografica a tarii/lumii pentru incompetenta si lipsa proprie de educatie, sau a respectivilor sefi? Ce treaba are pupincurismul ca sa ajungi un sef mai mic, frustrat si abuziv? Daca stii sa fii lider, pai esti lider, nu dai directive, tragi impreuna cu “subalternul” si-l ajuti sa-si indeplineasca sarcinile daca poti, daca nu, “la bon distance” suna al dracului de bine! Trebuie sa accepti ca si greselile, cat si reusitele sunt parte din viata. Daca ai sa dai vina pe x, y, z motiv pentru care nu esti capabil/a sa promovezi, atunci n-ai sa o faci. Si prostia, scuza-ma ca-ti spun, dar e a ta daca te complaci intr-o situatie de genul celor prezentate si de ceilalti despre job-uri cu sefi tembeli si abuzivi. E abuziv? Schimba naibii job-ul! E singurul mod in care se poate intr-adevar schimba ceva. Daca toata lumea se complace si se plange, nimic nu se va schimba. La fel ca si la conducerea tarii. Deci, nu va mai plangeti fratilor, schimbati, schimbati pana gasiti ce va place, ce va unge la suflet. Si asta o spun din perspectiva omului care in ultimii 3 ani a schimbat 5 locuri de munca, pana sa ajunga in sfarsit sa gaseasca un loc de munca adevarat, ca sef, dar as prefera sa spun lider, pentru ca nu tip, nu urlu, nu stau cu mana in buzunar si ma uit cum colegii transpira si isi rup spatele muncind, nu, sunt ala care pune mana si impinge poate mai tare decat toti ca la sfarsit sa iasa treaba asa cum se cade. Si daca iese, tot eu propun acordarea de bonusuri si prime. Lasati deoparte fricile la replicile de genul”sunt 10 la poarta care asteapta”, nu mai sunt. E vrajeala, si daca pui botu, ai pierdut ceea ce era mai important, increderea in sine, ca poti mai mult, ca meriti mai mult si ca vrei mai mult. Nu va mai comportati ca cei care voteaza pesedeu de frica unui partid mai rau decat cel care e la guvernare, si o sa se schimbe TOT. Imi cer scuze daca v-am lezat, dar asta e adevarul, si e posibil sa doara.