Foto: Guliver Getty Images
În 1953 casa regală a Angliei făcea primul pas către apropierea de supuși, transmițând live pe BBC ceremonia de încoronare a Reginei Elisabeta a II-a. Astăzi, la 65 de ani după acel eveniment istoric, Prințul Harry și Meghan Markle au invitat o planetă întreagă la nunta lor.
Foto: Lorena Burciu
Pentru englezi, casa regală este un subiect constant de discuții și contradicții – unii din ei se mândresc cu tradiția și respectul pe care le impune instituția monarhiei, alții se gândesc la ei ca la o atracție turistică, o mașinărie de PR și de stors banii străinilor care vizitează Anglia. Și mai sunt și cei care cer abolirea monarhiei și a sistemului pe care îl consideră învechit.
Pentru aceștia din urmă ziarul The Guardian a introdus săptămâna aceasta un buton pentru pagina online, care filtrează toate articolele legate de casa regală, iar organizatorii de evenimente au planificat petreceri anti-nunta regală. Articolul de față nu este despre acești oameni.
Pentru ceilalți, între care și subsemnata, astăzi a fost o zi de sărbătoare. Ne-am trezit de dimineață și am început numărătoarea inversă până la ora 12. (Bine, unii oameni s-au trezit de la 4, ca să prindă primul tren de dimineață către Windsor, sau au plecat cu câteva zile înainte și au înnoptat în cort ca să fie cât mai aproape de palat.)
La ora 10 nu era mai nimeni pe stradă, dar autobuzul către Greenwich, unde era instalat un ecran uriaș cu transmisia live de pe BBC, era mai plin ca niciodată. În plus, pe măsură ce înaintam, la fiecare stație urcau grupuri cu coșulețe de picnic, scaune pliante sau pături și sacoșe din care clincăiau sticlele de șampanie.
La Greenwich, mii de oameni deja împânziseră parcul și am găsit cu greu un petic de iarbă unde să ne întindem pătura și să ne pregătim și noi de nuntă. În jurul nostru, oameni de toate felurile și de peste tot din lume. Unele femei erau în rochii de ocazie, cu pălării cu pene, coroane de hârtie, voaluri de mireasă, diademe sau fascinatoare pe cap, altele purtând tricouri cu chipul mirilor sau cu steagul Marii Britanii, familii cu copii mici în cărucioare sau alergând după cei mai măricei care altfel s-ar fi plictisit doar să se uite la un ecran, oameni cu fețele ascunse în spatele măștilor înfățișând diverși membri ai familiei regale (cele cu Harry și Meghan s-au epuizat de mult din magazinele de suveniruri - am verificat). Un singur lucru era nelipsit printre dopurile sticlelor de șampanie care săreau prin aer sau steagurile fluturate energetic – voia bună.
Și nu numai la Greenwich și Windsor. În rest în Londra mai mulți colegi de la birou au organizat petreceri în stradă, au invitat prieteni la un grătar, și-au cumpărat bilete la una din zecile de petreceri tematice din puburi și grădini de vară, ori s-au strâns cu toată familia în fața televizorului sorbind o ceașcă de ceai. Fie că respectau însemnătatea momentului nunții regale, fie că se bucurau de vremea frumoasă (amândouă evenimente destul de rare în Anglia) toată țara a sărbătorit împreună timp de câteva ore.
Am strigat și aplaudat, spre disperarea soțului meu, anti-regalist convins, alături de miile de oameni din parc de fiecare dată când pe ecran apărea câte un membru al familiei regale; mi-am întins gâtul să văd fiecare detaliu al rochiei lui Meghan atunci când a pășit către altar, am suspinat în cor atunci când Harry și-a luat mireasa în primire de la tatăl lui și i-a spus “You look amazing!”; ne-am ținut răsuflarea la unison cu toții timp de câteva minute când cei doi și-au rostit jurămintele și tot la unison ne-am ridicat în picioare la sfârșit când s-a intonat imnul Marii Britanii “God Save the Queen”.
Nu m-am simțit ca la un eveniment oficial, de stat. M-am simțit ca și cum aș fi participat la nunta unor prieteni.
Și cred că acesta a fost sentimentul mai multor oameni din toată lumea. De camaraderie și veselie.
De-a lungul anilor am admirat de la distanță familia regală a Marii Britanii. În 2006 am vizitat pentru prima dată Anglia și unul din primele obiective pe care le-am bifat pe listă a fost statuia Prințesei Diana de la Harrods, care fusese instalată de familia lui Dodi Al Fayed cu doar câteva luni în urmă. La Jubileul de Diamant al Reginei din 2012 am înfruntat frigul și ploaia și m-am înghesuit, alături de același soț, pe pod la Waterloo cu mii de alți oameni să vedem trecând flotila regală de 670 de ambarcațiuni care marca 60 de ani de la încoronarea reginei. Cu un an înainte am sistat orice recapitulări pentru examenul de licență și am urmărit online cu sufletul la gură nunta Prințului William cu Kate Middleton. Și în fiecare an meseria îmi cere să urmăresc discursul prin care Regina deschide oficial anul parlamentar.
Nunta de azi, însă, a fost altfel. Nu a mai fost distanță, ci intimitate. Emoție.
Poate pentru că Harry a fost întotdeauna copilul problemă al familiei regale – roșcovanul, mezinul, playboy-ul care a fost trimis in Afganistan să se maturizeze; poate pentru că aleasa lui a iscat o serie de controverse – o străină de culoare și culmea, divorțată; poate pentru că miza nu era așa de mare, având în vedere că șansele lui Harry de a accede la tron sunt aproape nule… oricare ar fi motivul, nunta lui Harry și Meghan s-a simțit ca un eveniment personal, în familie.
Asta m-a dus cu gândul la un sondaj de opinie publicat în urmă cu câteva săptămâni, care spunea că Harry, William și Kate (the young Royals, cum îi numește presa britanică) sunt cei mai populari membri ai familiei regale din istorie. Poate că în sfârșit casa regală a reușit să își apropie supușii, să ne invite pe toți în sânul familiei lor, și să încheie cu succes o mare campanie de PR începută acum 65 de ani.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dom'le, ce invidioși sunt americanii ăștia... :))))