Scot tarta din cuptor. Presar zahărul pe deasupra, aproape mecanic. Miroase tare bine. O inspectez critic încă o dată și iau buchetul de floarea-soarelui… „Hai să mergem." O situație inedită.
Mergem la un minirecital. Artista, o cântăreață de operă și doi flautiști. Au absolvit conservatorul din Birmingham. Domnișoarele sunt românce, ne cunoaștem de ceva vreme. Diasporence. Tinere pe marginea unui sfârșit de educație și început de carieră. O muchie de cuțit cu atât mai ascuțită cu cât se întâmplă în era covidului și a brexitului care pândește după colț. Pentru Miriam, o alegere aproape imposibilă între a rămâne și a deveni studentă internațională, cu taxe și costuri duble. Pentru Alexandra, un program deja afectat de restricțiile pandemiei și un coș de incertitudini în ceea ce privește viitorul apropiat.
Ajungem. Recitalul e în cerc restrâns. Suntem de fapt singurii spectatori, fizic vorbind. Restul, online, pe internet, din toate colțurile lumii. Români și străini din toate colțurile lumii. Ne simțim ca într-o lojă. Avem cele mai bune locuri.
Asistăm la ultimele vocalize, potrivirea echipamentului de înregistrare. Salutăm artiștii și discutăm glumind - nu e o situație cu care ne întâlnim des… de obicei, câteva cuvinte schimbate cu artiștii după spectacol, poate în timpul unui autograf. Sau poate un cap băgat pe ușă, pentru a le ura succes în ultimele minute înainte de spectacol. Dar niciodată într-un cadru atât de relaxat, de comun, de electric, plin de emoție, de anticipație, de vulnerabilitate. Un contrast nebun. În câteva secunde sunt „pe scenă" și după o mică introducere, e ca și când zidurile camerei au dispărut. Plonjăm cu totul într-o atmosferă complet ruptă de realitatea în care ne aflăm. Adio restricții, adio brexit, adio stres... Vecinii s-au obișnuit se pare și ascultă și ei. E o emoție crudă, cu care mă îmbăt de bună voie și din care aș continua să beau cu nesaț, la infinit.
Și ce trebuie pentru a crea această atmosferă? O ușă și o inimă deschisă. Diaspora este și acest lucru. Un cămin, o familie. Un cuptor în care te călești, din care ies opere de artă sau...rebuturi. Nu prea există cale de mijloc când ești cu adevărat diasporean.
După spectacol, jucăm șah, ciocnind festiv, gustând din bufetul vegetarian, un semn de respect față de Alexandra. Miriam câștigă toate meciurile. Se face târziu, dar ne despărțim cu greu. Întâlnirile de acest fel sunt atât de rare în ultimul timp...
Ieșim împreună cu flautiștii pe care îi ducem acasă. Autobuzele nu prea mai circulă la ora asta și e mai sigur decât să ia taxiul. Admirăm împreună luna, superbă, neobișnuit de mare, aproape ca cele de acasă. Ne privim unii pe alții. Diaspora este si asta: o continuă răscruce. Alegere la fiecare pas. Emoție la stadiul pur. Dăruire completă, pentru că mâine rămâne incert și, de cele mai multe ori, mâine poate fi fără noi, cei de azi, împrăștiați în alte colțuri, luptându-ne cu un milion de variabile. Așa că azi, aici, acum, e trăit la maximum.
Și pentru asta, nu pot decât să le mulțumesc. Un privilegiu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.