„Ciobănaș cu trei sute de oi”. Cântecul resemnării care ne locuiește

sursa foto: Richard Constantinescu

E o realitate stranie, dar și profund revelatoare, că în plin secol XXI, în grădina strălucitoare a complexului Palas din Iași, mii de oameni s-au adunat să cânte „Ciobănaș cu trei sute de oi”. Această scenă, care ar fi putut să aparțină fără efort unei cronici din 1800, pare o veritabilă anamneză culturală. Vocea colectivă vibra cu dor, cu blândețe, cu acea tonalitate minoră care străbate istoria noastră pastorală ca un pârâu subteran. Iar cântecul însuși, departe de a fi doar o simplă doină de dragoste, este o pecete a unei mentalități ce străbate generațiile fără să-și răzlețească vreo clipă puterea de seducție.

Dacă însă l-am asculta cu ureche de antropolog, am descoperi în aceste versuri o resemnare aproape totală, o acceptare tăcută a sorții, transmisă fără îndoială din tată-n fiu, din mamă în fiică, ca o genă culturală.

N-am ce-ți face, c-așa-i soarta mea.

Această ultimă frază se prăvale, de fapt, ca un buzdugan pe tot cântecul, concentrând în ea nu doar resemnarea unei iubiri imposibile, ci întreaga filosofie populară românească în fața pierderii, a nedreptății și a vieții însăși. Nu e nici revoltă, nici asumare lucidă – ci o blajină resemnare, o manieră de a evita durerea prin renunțare, de a împăca sufletul cu un univers perceput ca imuabil.

La suprafață, cântecul pare o poveste sentimentală, însă în miezul lui descoperim o viziune metafizică asupra existenței: omul ca ființă minoră în ordinea lumii, incapabilă să o tulbure. Este același refren pe care îl auzim, cu infinite variațiuni, în familie, în relații, în politică. „Așa a fost să fie.” „Asta e.” „Ce să facem, asta e soarta.” Csf. Ncsf.

Ni se pare firesc, fiindcă aceasta este educația afectivă primită de veacuri. În această suavă melancolie a folclorului se ascunde însă, ca un miez tăinuit al nucii amare, o filosofie a neputinței.

Dar, într-o lume care se schimbă sub ochii noștri mai repede decât oricând, mă gândesc la întrebarea esențială ce dăinuie:

Dacă, în loc să spunem „n-am ce-ți face, c-așa-i soarta mea”, am rosti altceva?

Dacă, în loc de resemnare, am întreba: „Ce pot face, totuși, ca să schimb asta?”.

Sper că, într-o zi, vom învăța să scriem compoziții noi, cu versuri despre alegere, despre risc, despre acel răstimp când, în loc să rostești „asta e soarta”, reciți „nu vreau să te pierd, așa că voi încerca”. Evident că va fi mai apăsător, mai dureros, dar cu siguranță vom fi mai vii.

Resemnarea este miasma spiritului, o pomadă care amorțește. Ea ne ocrotește de suferință, dar ne răpește puterea și tăria de a schimba. Poate că soarta este, într-adevăr, așa cum o cântăm de sute de ani. Dar pesemne că este și ceea ce hotărâm să compunem și să cântăm astăzi, ca oameni slobozi ai prezentului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp