foto brunocoelho, Panther Media GmbH / Alamy / Profimedia
De mult, când fumătorii de tutun din Anglia își frecau pipele cu mândrie de nasturii din fildeș, nimeni nu vorbea despre șocuri existențiale.
Moartea era prezentă în fiecare zvâcnet al pieptului și, atunci când tusea devenea mai grea, nu alergai la sală, ci mergeai fie la bărbierul-chirurg să-ți tragă sânge, fie la preot să te pregătească pentru ce avea să urmeze.
Astăzi, însă, senzația unui plămân greu ne trimite nu la preot sau la bărbier, ci la feedul de Facebook, unde fiecare se închină la o altă biserică digitală.
Am distribuit, săptămâna trecută, un fragment despre un om care decisese să renunțe la fumat: Octavian Herța. Un gest mărunt, dar cu un ecou intens. Oamenii au citit în grabă și au crezut că este despre mine.
„Ești bine?”, m-au întrebat unii. „Am și eu o carte despre voință pe care ți-o recomand.”
Poate că nu mai știm să citim decât pentru a găsi în text propriul nostru chip. Nu mai citim pentru a-l găsi pe celălalt.
Și dacă, pe vremea lui Thomas Sydenham, medicii spuneau că lectura excesivă slăbănogește corpul, astăzi lectura rapidă slăbește creierul.
Suntem extenuați nu de prea multă informație, ci de lipsa timpului de a o mesteca. Citim ca să bifăm, nu ca să înțelegem.
Fumăm, mâncăm, iubim și suferim la fel: pe fast-forward.
În fond, textul acela nu mă avea pe mine în rolul principal. Adevărata întrebare este dacă, citind, suntem în stare să abandonăm acest viciu al grabei mintale.
Dacă am face-o, poate că, la finalul zilei, am respira mai ușor – și cu plămânii, și cu mintea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.