„Constelații” este una dintre cele mai puternice piese pe care le-am văzut în ultimele luni

Foto: Teatrul Act

Inițial am crezut că e o prostie. Oricât de multă răbdare ai avea, să auzi același lucru reluat de patru ori e un pic cam mult. Sigur, ajută faptul că o replică este rostită și de EA, și de EL în moduri diferite: tăios, cald, trist și jucăuș. Timpul alternează și alterează emoțiile. Multiversul cuantic. E-n regulă, dar tot pare ciudat.

Apoi intri în universurile paralele. Te duci în trecut, te întorci în prezent, încep să prindă contur contextele. Hawking spune că evenimentele din trecut nu ar trebui să le afecteze pe cele din prezent. Existența lor poate fi ignorată dacă nu există consecințe… cuantificabile.

Stai puțin: timp, Hawking, întâmplări, emoții, consecințe. Ok, las-o baltă, urmărește piesa.

Începi să zâmbești. Ba chiar să râzi.

Textul te duce din nou în trecut.

Te mai foiești puțin pe scaun și vezi cum singurul perete gol din sala Teatrului Act, lăsat voit în întuneric, se transformă în suport pentru recuzită. Interesantă idee a regizorului: să prinzi în arici tot felul de accesorii scenografice pe care le muți de pe scenă pe perete și de pe perete pe scenă e o găselniță bună.

Apare boala EI. Aparent din senin, ca orice boală care transmite semnale pe care toată lumea le ignoră. Când ai timp să le detectezi?! E cheia de rezolvare a enigmei, e drama care te face să-ți regreți amarnic hohotul de acum douăzeci de minute. Și te gândești ce naiba se întâmplă de oamenii deștepți sunt diagnosticați în floarea vârstei cu niște boli nedrepte. Și îți amintești de băiatul care a murit ieri din cauza unui stop cardiac. Avea 34 de ani. Cum? Timpul nu contează? Evenimentele din trecut nu le afectează pe cele din prezent? 

Îți alungi gândurile și te holbezi la încercările disperate ale personajului de pe scenă. Oricine ar fi în locul LUI ar face la fel: ar urla de deznădejde, ar sparge, ar da timpul înapoi. Dar de ce își varsă frustrarea pe EA, când ar trebui să umple clipele rămase de căldură și mângâieri? Cine știe cât timp mai poate să se bucure de atingerea EI?! Timpul… inamicul tuturor.

Când EA începe să-și piardă controlul asupra cuvintelor, gândul din trecut, cel legat de moartea mamei EI, este clar și rostit impecabil. Timpul nu vindecă.

Avem tot timpul pe care l-am avut dintotdeauna. Tu ai încă timpul nostru.

„Constelații” este una dintre cele mai puternice piese pe care le-am văzut în ultimele luni. Ana Ularu și Radu Iacoban reușesc să transmită emoțiile aparent fără niciun efort. Spectatorii pierd pe rând războiul cu lacrimile, care curg nestingherit pe pomeții dați cu fond de ten sau pe obrajii nebărbieriți. Când sună telefonul, Ana tace câteva secunde și își reia rolul de acolo de unde l-a intrerupt melodia aia nesimțită.

Finalul, care este al fiecărui spectator, te îmbie să ieși pe ușa sălii Teatrului Act cu o decizie:

Dacă nu suntem complet extenuați, am putea să mergem să bem ceva. E un loc drăguț foarte aproape de aici. Iar dacă ajungem acolo și tu te răzgândești, am putea să-i punem punct și n-o să trebuiască să mă mai vezi niciodată.

„Constelații” este una dintre cele mai puternice piese pe care le-am văzut în ultimele luni. La sfârșit se aplaudă mult; oamenii simt că timpul nu a trecut degeaba.

* * * * *

Text de Nick Payne.

Cu: Ana Ularu și Radu Iacoban

Regia: Radu Iacoban

Scenografia: Tudor Prodan

Din echipă: Video: Tudor Prodan, Light design: Bogdan Gheorghiu

Restricție vârstă: 16 ani

Preț bilete:

Cat. I – 45 lei

Cat. II – 40 lei

Articol publicat pe site-ul autoarei.