Cine întinde mâna în foc? Un exercițiu despre unire și costurile ei politice

Foto: Profimedia

Vă propun să ne oprim puțin din toată nebunia care se desfășoară pe scena politică și să încercăm să ne imaginăm România în postura unui om capabil să-și sacrifice propria bunăstare de dragul unui frate aflat în nevoie. A unui om dispus să-și ardă propria mână, poate chiar și un picior, ca să-și scoată fratele din foc și să trăiască restul vieții cu cicatrici, dar cu satisfacția că a făcut o faptă bună și că, poate, generațiile viitoare vor trăi mai bine... împreună.

Tomac și lupta sa permanentă

Îl urmăresc de mulți ani pe Eugen Tomac și, dacă e să ne raportăm la politică din aproape orice unghi, cred că vom ajunge împreună la concluzia că e imposibil să nu te murdărești când intri în cocină. Dar, dacă luăm orice moment din discursul său public, vom observa că tema unirii a fost una dintre constantele carierei sale politice.

Văzându-l plângând atunci când a vorbit despre o graniță care nu trebuia să existe, nu l-am văzut pe Traian Băsescu lângă Stolojan. Cred că a fost vorba despre un moment autentic, în care un om cuminte, ajuns în prim-plan, vizibil obosit după negocierile din ultimele zile, și-a dezvăluit o durere reală.

Din punct de vedere ideologic, fostul președinte al PMP este un om de dreapta, un conservator, un creștin-democrat. La 25 de ani, în 2006, a ajuns sub aripa președintelui de atunci, Traian Băsescu. În urmă cu câțiva ani, l-a învins pe Cristian Diaconescu în lupta pentru președinția PMP (mulți au uitat probabil momentul în care Diaconescu a declarat că nu exclude o apropiere de AUR). Nu cred că-l poate considera cineva drept un lider puternic, ci mai degrabă unul destul de șters. O dovadă fiind și rezultatele partidului condus de el.

Pe Nicușor Dan l-a susținut atât la Primăria Capitalei, cât și la alegerile prezidențiale. Există suficiente asemănări între profilurile lor politice pentru a spune că împărtășesc anumite valori comune, în special în zona conservatorismului creștin-democrat. De asemenea, ambii par să fie apreciați în cercuri apropiate de intelectualitatea conservatoare și de anumite medii din cadrul BOR.

Așa cum stânga este aproape inexistentă pe scena politică, fiind identificată, la nivelul percepției publice, cu comunismul ceaușist sau cu pesedismul corupt, tot astfel conservatorismul a fost confiscat în mod abuziv de populiștii de la AUR, în loc să fie reprezentat de figuri precum Nicușor Dan și Eugen Tomac.

Premierul cu un singur scop: unirea

Pentru că acest text a început cu un exercițiu de imaginație, vă propun să ne imaginăm și că premierul Eugen Tomac are parte de sprijin de la nivel înalt din UE (consider irelevant ce părere au cei din zona AUR-SOS-Georgescu despre această ipoteză).

Nu am crezut niciodată că Nicușor Dan va fi un președinte excepțional. L-am privit mereu ca pe un fel de Emil Constantinescu al generației noastre. Cu toate acestea, am considerat că era opțiunea potrivită în contextul electoral de anul trecut, în sensul că alternativa era reprezentată de Georgescu, Simion, Ciolacu sau Antonescu. Așa că l-am susținut și am încercat să conving cât mai mulți oameni să-l voteze. Dar nu regret, pentru că electoratul a trebuit să joace cu cărțile pe care le avea pe masă.

Sunt convins că un om cu profilul și caracterul lui Eugen Tomac nu ar fi, în mod obișnuit, un prim-ministru ideal pentru România, cu atât mai puțin în condițiile actuale. Cum ar putea conduce eficient un guvern în care influența este împărțită între partide, grupuri de interese și președinție?

Eugen Tomac, cel care a vorbit și chiar s-a luptat în limitele puterii sale pentru cauza unirii de-a lungul întregii sale cariere politice, ar fi omul potrivit la locul potrivit - dacă unirea ar deveni obiectivul strategic central al statului român și dacă societatea ar accepta sacrificiile pe care un asemenea proiect le-ar presupune.

Pe termen scurt, unirea ar fi un dezastru pentru România, pentru că ne-am trezi cu oameni care nu doar îi admiră în necunoștință de cauză pe ruși, precum cei pe care îi avem deja, ci și cu alții care gândesc și simt la fel. În plus, societatea moldovenească pare că este mai fărâmată și mai măcinată de corupție decât a noastră. La acestea se adaugă aspecte precum cele care țin de Biserică: există cea rusă, care este un agent de influență străin, și cea românească, care tocmai s-a făcut de râs cu scandalul mitropolitului Petru. Și cu actori politici din România care promovează discursuri favorabile Moscovei. 

Și, ceea ce contează cu adevărat, din motive pe deplin de înțeles: resursele materiale care ar trebui împărțite cu noile zone ale României Mari.

La nivel personal, nu privesc și nu vreau să prezint lucrurile dintr-o perspectivă naționalistă - aceea care spune că suntem cu toții români, vorbim aceeași limbă și... suntem cu toții urmașii lui Ștefan. Nicidecum.

Perspectiva mea este a celui care vrea să provoace conștiința celor care citesc acest text și să-i întrebe dacă ar fi capabili de un gest care le poate aduce multe probleme acum, dar care este corect pentru generațiile ce vor veni după noi. Uniunea Europeană ar putea însemna o viață mai bună pentru cei care sunt acum tineri în Republica Moldova, posibilitatea de a se întoarce acasă, o viață mai bună pentru copiii și nepoții lor.

Așadar, întrebarea rămâne: ai putea întinde o mână, poate chiar să accepți propriile răni și propriile cicatrici, dacă ai crede că astfel faci ceea ce este corect pentru cel aflat în foc și pentru pentru cei ce-i vor urma?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp