„Deadpool” – mult war și aproape deloc love

Pentru un film de acțiune Deadpool a ieșit o comedie ok. Doar ok, nu pentru că umorul ar fi prea jos (deși de multe ori e), ci pentru că e prea mult. 

Prea mult comic relief și prea puțin film... de orice fel: scenele de acțiune sunt comice, scenele de sex sunt comice, scenele romantice sunt comice (personajul principal își cere iubita în căsătorie cu un inel de jucărie care apare de nicăieri, apoi vedem că pețitorul e dezbrăcat).

Paradoxal, tocmai prin acest exces, filmul reușește două performanțe notabile: să păstreze esența amuzant-iritantă a unui personaj care nu poate să tacă din gură și sa-i ofere lui Ryan Reynolds un rol în care abilitățile lui actoricești limitate să nu mai conteze. 

Asta pentru că Deadpool (personajul) e un comediant de stand-up care livrează punch după punchline, iar filmul e doar decorul unui show mai sofisticat: efecte speciale, un minim de structură narativă și personaje cu densitate psihologică inexistentă. Nu că Hollywood-ul, cu atât mai mult metacategoria blockbuster-elor, s-ar sinchisi prea mult de asemenea lucruri, dar aici puținătatea resurselor și subțirimea pretextelor nu numai că tinde spre zero, ci chiar trece dincolo.

Dincolo însemnând momentele în care filmul își dă pe față tropii și purcede la deconstruirea universului, genului și mediului cinematografic în sine, folosindu-se tocmai de resursele (puține) pe care le pusese la temelia lui. Astfel supereroii sunt demascați ca atare când personajul principal remarcă că sunt așa de puțini pentru că studioul n-a avut bani de CGI, iar personajele standardizate ale genului sunt expuse încă din genericul de început: „un antagonist britanic”, „o adolescentă cu toane”, etc.. Din păcate, genul ăsta de deconstructivism se împotmolește destul de repede în propriile ruine, Deadpool nu se oprește din metadiscurs nici după ce mesajul a fost înțeles și de cel mai neinformat novice în ale cinemaului/ benzilor desenate. Nu că discursul ar fi foarte creativ, dar până să te prinzi că o să o țină așa tot filmul, răsturnările de situație reușesc să surprindă și să amuze.

Pe de altă parte discursul nu e nici atât de subversiv pe cât vrea să pară. Deadpool bifează, oarecum curajos pentru genul ăsta de film, câteva zone care ar putea zdruncina nivelul de confort al spectatorului standard (mai ales american). Se glumește despre cancer și abuzuri sexuale în familie, avem chiar și puțină tortură cu waterboarding (dar guvernul american e atât de absent din film – nici măcar un polițist amărât, deși la final se face bucăți un ditamai portavionul în portul New York – încât orice legătură e forțată). 

Referințele ar fi fost altfel digerate dacă glumele n-ar fi picat la mijloc între atâtea alte glume. Pe partea mai puțin serioasă a subversivității, filmul se remarcă nu atât prin conținutul de sex, înjurături și violență, cât prin insistența cu care a fost promovat acest conținut R-rated (interzis sub 17 ani la ei, sub 15 la noi).

Tocmai pentru că încearcă să iasă în afara plutonului, Deadpool e un bun barometru pentru nivelul de toleranță al publicului mainstream american și, implicit, o reflexie a ierarhiei libertăților. Înjurăturile sunt la liber și sângele curge în voie. În schimb sexul e mai mult vorbit și codificat în glume puerile, iar nuditatea maximă pe care și-o permite filmul e un plan mediu cu fundul actorului principal (și asta pentru că, probabil, studiile de piață au arătat că fesele lui Reynolds sunt încă viabile și e o nișă de exploatat acolo... influențat de personajul filmului, am reușit și eu această glumă de autobază). Atât cât este, sexualitatea e heteronormativă, deși Deadpool (eroul, filmul și produsul de marketing) arată consecvent cu degetul spre motivul cât se poate de queer al costumelor din latex, doar că îl recodifică cuminte în funcție de publicul țintă. Avem, carevasăzică, mult war și aproape deloc love. Violența fizică, pe de altă parte, e și ea mult diluată la nivel de percepție. Se moare„pe bune”, cum rar se întâmplă în filmele de gen (adică în cadru și cu sânge), ba chiar există și câteva victime inocente; dar scenele sunt subminate de infuzia comică și de supralicitarea carnagiului a la Tarantino (după ce spintecă niște răufăctori, eroul șterge sângele de pe ecranul camerei de filmat).

Cu toată publicitatea din jurul filmului, Deadpool e cât se poate de cuminte, ceea ce face și îl face diferit, se consumă în interiorul comediei care amortizează toate șocurile posibile. În mod pervers, tocmai evadarea în realitate (spargerea celui de-al patrulea perete), potențează ficționalitatea discursului: e totul atât de ireal și de neserios încât scurtcircuitează până și capacitatea filmului de a fi o oglindă (nu contează cât de distorsionată) a realității. E evadare și iresponsabilitate, ceea ce e totuși mai onest decât veșnica luptă dintre bine și rău, în care poporul american iese învingător împotriva unor dușmani imaginari, preferabil extratereștri sau străini fără chip, pe care îi omoară fără vărsare de sânge.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp