După primirea statelor care au trecut (cu greu și cam la limită) examenul modelului democratic european (adică extinderea din 2004) și primirea mai de voie, mai de nevoie a celor care au luat examenul democratic european doar la restanță și acolo cu indulgență (extinderile din 2007-România și Bulgaria-și 2013-Croația), Uniunea Europeană a trecut prin provocări și transformări considerabile.
Extinderea către Est și Sud-Est a UE din secolul XXI a fost bazată și pe criterii economice, de merit și - într-o măsură considerabilă - politice. UE (15) a încercat - și într-o măsură considerabilă - a și reușit să facă un export de democrație, prosperitate și bună guvernare.
În ultimii aproximativ 4 ani, unele state membre UE din partea estică a Uniunii încearcă să își definească modele de democrație diferite de cel al (vechii) UE sub retorica (mai mult sau mai puțin autentică) a apărării identității naționale.
În ultimii doi ani în România, luăm parte la construirea unei „democrații originale", chiar neaoșe. La începutul anilor 1990 - imediat după revoluția din 1989- Ion Iliescu propunea pentru România un model de „democrație originală" (chiar astea erau cuvintele). După dezastrul economic și social din anii 1990-2000, mai de silă mai de milă, România a acceptat să adopte modelul de democrație al UE(15). Umbla la acea vreme vorba „să intrăm în Europa”/ „să ne primească și pe noi în Europa”, iar oamenii simpli se întrebau: „cum? dar, noi nu suntem în Europa?”
În 2012 a existat o tentativă de resuscitare a „democrației originale”... amintiți-vă suspendarea lui Băsescu, „marțea neagră” amânată pentru că unii mai aveau un simț de rușine și de minimă responsabilitate (că doar „amnistia și grațierea” nu sunt invenții recente). În acele vremuri, Crin Antonescu devenise brusc Președintele Senatului și zbiera în fața camerelor TV: „Da' ce? Doamna Merkel votează în România?”. Între timp (vreo 6 ani) doamna Merkel continuă să fie Cancelarul Germaniei și un politician greu (ce e drept, mai slăbit) în UE, iar Crin Antonescu încearcă disperat să iasă din „groapa de gunoi” a istoriei politicii românești.
De vreo doi ani încoace asistăm la construirea „democrației originale” autentic românească (deși seamănă izbitor cu alte modele de democrații originale din Estul UE). „Democrația originală” autentic românească se aseamănă cu sarmalele - românii cred sincer că este specific românească, doar că și alte popoare din regiune au chestii similare.
Și pe români și pe alte popoare din Europa de Est și Sud-Est, scăparea de regimuri dictatoriale i-a prins nepregătiți (nici nu se putea altfel). Acum, 11 state membre, din 27 (exclud UK-ul), sunt țări fost comuniste care nu au apucat să își definească independent propriile modele de organizare socio-statală (democratică?) înainte de intrarea un UE. Mai mult, Grecia, Spania și Portugalia (membre ale UE(15) la vremea când statele din Est au intrat în UE) au avut parcursuri similare în anii 1974-1986... adică au trecut de la dictatură la apartenența la UE (CE la vremea aia) în 7-12 ani fără să își fi dezvoltat propriile modele democratice independente de modelele din CE sau UE.
Din cele 27 de state membre (exclud UK-ul), 11 (fostele state comuniste plus Spania, Portugalia și Grecia) sunt țări care nu au apucat să își definească propriile modele de organizare socio-statală democratică în absența modelului UE (fost CE). La acestea se adaugă Malta și Cipru (adică 2 din restul de 16) care sunt, în esență, niște micro-state: unul fostă colonie britanică și celălalt având legături firești cu Grecia și cu jumătate din teritoriu ocupat de forțe străine (Turcia).
Dacă Spania, Portugalia, Grecia și o parte din cele 11 state foste comuniste (cele 3 țări baltice plus Slovenia) au asimilat (mai mult sau mai puțin) modelul socio-statal democratic al vechii UE, pentru alte state devenite membri UE în secolul XXI, adoptarea acestui model pare (este?) mult mai anevoioasă.
Aceste societăți și state sunt puse în fața unei decizii majore, chiar istorice: fie continuă să adopte (asimileze) modelul de organizare statal și social (democratic?) al UE, fie încearcă să își definească propriile democrații originale în interiorul (sau-de ce nu?) în afara UE.
În secolul XXI, transferul (exportul) de la Vest la Est de prosperitate economică a funcționat destul de bine; cel de democrație a funcționat acceptabil; iar cel de bună guvernare a funcționat așa și așa.
Poate este firesc ca unele țări, inclusiv România, din Estul UE să își pună întrebări despre modelul de organizare statală și socială pe care îl au/ adoptă. Până la urmă, uitându-ne în istorie constatăm că nu a existat o alternativă articulată la modelul propus (impus?) de UE. Dar, în condițiile actuale -fiind membri UE și bucurandu-ne de beneficiile apartenenței la UE - trebuie să ne punem serios întrebarea dacă poate exista o alternativă la modelul de organizarea socio-statală pe care statele foste comuniste, actuale membre UE, l-au acceptat sau doar înghițit?
Personal, accept că pot greși, dar sunt suficient de bătrân încât să îmi aduc aminte de „democrația originală” propusă de și chiar implementată de guvernele din regimul Ion Iliescu... de mizeria și suferința prelungite prea mult în anii 1990 de către acest model de „democrație originală”. Cunosc prea bine istoria țării de origine și dezvoltarea democrației românești (sau mai degrabă lipsa acesteia) pentru a nu îmi dori (re)inventarea unui model democratic autentic românesc.
Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine este suficient de bun modelul democratic al unor democrații vechi de câteva zeci-sute de de ani.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.