„Ești un elev de nota 10, să te comporți frumos cu repetenții, căci ei te vor conduce”. Cum se prezintă viitorul premianților în România, o țară aflată sub ocupația ignoranților

Foto: Mihajlo Maricic / Panthermedia / Profimedia

În filmul „Recrutul”, regizat de Roger Donalson, cu Al Pacino, Colin Farrell și Bridget Moynahan în rolurile principale, este prezentat cazul unui tânăr, cel mai deștept absolvent de învățământ superior, geniu al informaticii, recrutat de o instituție publică.

Vizionând acest film, mi-am adresat câteva întrebări: Când se va întâmpla și în România ca un proaspăt absolvent, sef de promoție, să fie recrutat de o instituție publică? Oare va fi loc pentru un astfel de tânăr într-o instituție publică? Sau sunt locuri numai pentru ai lor (”only fun de partid”) în aceste buncăre inexpugnabile?

Luna iunie, marcată de festivitățile de absolvire, a fost un prilej de mândrie pentru absolvenți de a-și prezenta rezultatele școlare de excepție. Și părinții au fost foarte bucuroși să-și prezinte premianții din familie. Unul dintre părinți afirma că a făcut investiții etice în copii săi. Festivitățile de absolvire ale diferitelor forme de învățământ au avut în prim plan premianții.

Întrebarea care se pune este ce vor face acești premianți într-o țară în care descurcăreala umilește orice forma de competență? Într-o țară în care politica a îndepărtat glanda competenței. Într-o țară în care gudurarea pe lângă șefi este sport național. Într-o țară în care ”sindromul Coanei Chirița” a devenit omniprezent în rândul conducătorilor. Într-o țară în care politicienii refuză să-și publice făloșenia școlară, iar dacă o publică descoperi cu stupoare inflație de studii făcute pe la fermecatele colegii de apărare sau informații.

„Învingătorul ia tot” (The winner takes it all), dar nu în România. Aici premiantul nu ia mai nimic. Pentru că partidele au în propriul joben rezerva de loialiști pe care îi propulsează în cele mai bune funcții, pentru a se înfrupta din „franzela” banului public. Concursurile sunt niște înscenări de tip stalinist, doar de ochii lumii. Promovarea habarniștilor cu ascensiuni virale a trimis actul educațional în derizoriu, iar țării i-au dat brânciul fatal. Nimeni n-ar trebui să se ridice mai sus decât grămada de cărți pe care a citit-o. Cârdășia a devenit ideologie de stat. Statul român este un imens depozit de bunăstare pentru amante, neamuri, pile, loialiști, nu și pentru premianți, a căror imagine a fost puternic blurată. Toate acestea au generat o apăsătoare lipsă de orizont pentru cetățeni, inclusiv pentru premianți.

Prin promovarea repetenților poposim unde am mai fost, prin anii ´50, când curentul proletcultist făcea ravagii, iar recrutările pentru conducători se făceau din mlaștina celor necitiți. Facultățile muncitorești din acele vremuri au corespondent acum în facultățile particulare, gen „Petrache Lupu”.

„În China secolului al-X-lea sau în Germania secolului al-XVIII-lea candidații la o funcție publică trebuiau să susțină examene de competență în clasicii literaturii, scriind în limbi vechi sau chiar moarte…” afirmă David Graeber și David Wengrow în cartea ”O nouă istorie a omenirii” (Editura Polirom, 2022, București). Iar noi defilăm cu conducători care au probleme cu încheierea unei fraze la toți nasturii.

Nu pot să nu amintesc participarea unui șef de stat (prefer să nu-i scriu numele) la festivitatea prilejuită de deschiderea unui an școlar, când s-a ”lăudat” cu lipsa de performanțe pe timpul școlii, și, cu toate acestea, a ajuns conducătorul României. A susținut, de fapt, mitul inutilității școlii. Oricum, nu-l suspectam de prea multă sârguință în timpul școlii. A reușit să mai bage o pală de vânt în vela neștiinței de carte, pozând ca o persoană de succes, dar care nu a cochetat cu cartea.

W. Fusselman, referindu-se la rolul stiinței de carte, afirma: ”Azi cititor, mâine conducător”(”Today a reader, tomorrow a leader”). Acest citat a fost folosit din plin în campania electorală a lui Barack Obama, pentru a pune în evidență studiile acestuia. Iar la noi îi adunăm de pe stradă, fără școală, fără loc de muncă, și-i punem să ne conducă.

La noi a fost invers, după ce au ajuns conducători, și-au tras (da, și-au tras, adică au făcut rost, n-au absolvit) diplome de facultăți și masterate cu ajutorul cărora și-au cerut un loc mai în față, dându-și fumuri de mari intelectuali. Deși au blufat cu școala, doza uriașă de tupeu i-a ajutat să pătrundă în cotloanele administrației, unde s-a practicat o selecție manelizată. Au ajuns precum vaca în India, nimeni nu se poate lua de ei, sfântul scaun este intangibil. O categorie sedusă, pur și simplu, de incredibila ei ascensiune. Carnetul de partid este, în continuare, diplomă universală, imposibil de contestat. Și s-a ajuns la situația bizară în care coada dă din câine. Iar noi așteptăm ceva pașoptist de la ei.

Poate rolul cel mai distructiv în răsturnarea ierarhiilor l-a avut învățământul particular, aflat la hotarul dintre bișniță și business. Cu o apartenență aproape incertă, domeniului educației sau domeniului comerțului, facultățile particulare au fost o mană cerească pentru mai multe generații de frustrați și repetenți. Nici învățământul superior de stat nu mai este ce-a fost, și aici se intră doar cu buletinul, pardon, cu dosarul. Șocul produs de folosirea camerelor de luat vederi la bacalaureat a generat o lipsă acută de candidați/clienți. Pentru a-și menține catedra, profesorii au coborât stacheta exigenței. Referindu-se la degradarea învățământului universitar, un distins profesor (nu i-am reținut numele) afirma despre universități că sunt „un enorm mecanism de sabotaj social”. 

Merită amintită gluma care circulă pe social media: „Ești un elev de nota 10, să te comporți frumos cu repetenții, căci ei te vor conduce”. Oare chiar este o glumă? Sau aparținem unei societăți molestate de repetenți?

În cartea „De ce nu iau românii premiul Nobel”, Alina Mungiu-Pippidi afirmă: ”…nu luăm premiul Nobel pentru că mecanismul social care face ca meritul să se ridice la suprafață nu a reușit niciodată să se dezvolte în România, societate organizată pe insule de interese…”

Lipsa de competiție a dus la apariția instituțiilor decerebrate, aflate în blocaj mental, ininteligente, incapabile să furnizeze soluții creative pentru comunități. S-a ajuns în situația ca instituții ale statului să fie clone ale partidelor, nu doar fiefuri. Încadrarea acestor instituții se face sub antetul partidelor, având la bază parvenitismul.

Pentru a combate legitimitatea tot mai mică, din punct de vedere intelectual, a clasei politice s-ar impune organizarea unor incubatoare de lectură, a unor forme de învățământ remedial sau înființarea unei coaliții a știutorilor de carte. Introducerea competiției cinstite, transparente poate determina tinerii valoroși să rămână în țară.

Închei aceste rânduri cu spusele poetului nostru național, Mihai Eminescu: „Dacă doar secretul pentru existența unei rase este păstrarea calităților ei musculare, secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului. Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor decât priveliștea corupției și a nulității recompensate, decât ridicarea în sus a nemeritului”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp