În România, orice individ cerebral, capabil de reflecţii detaşate şi neutre, ar putea spune azi, alături de Shakespeare: „Iată flagelul vremurilor noastre, nebunii conducându-i pe orbi”.
Nu s-ar înşela. Însă, cum „nebun” e un termen pe care artişti ca Van Gogh sau Edgar Allan Poe l-au înnobilat prin creaţie, spre a nu-i confunda pe unii cu alţii, onest ar fi să ne referim la nebunii ce conduc poporul român prin apelativul „zurliu”.
Adevărat că o parte din ei – de exemplu, conform site-ului partidulpromite.ro, aproximativ unu din trei deputaţi este fie condamnat cu suspendare, fie încă judecat, fie are dosare la DNA, fie ANI l-a găsit într-o situaţie de incompatibilitate sau conflict de interese –, vor fi atinşi şi ei subit de morbul creaţiei imediat ce, prin înlesnirea DNA, îşi vor trage niţel suflul prin puşcării, însă ceea ce diferenţiază fără echivoc „zurliii” din politica dâmboviţeană de alţii e că au în comun un element de sfidare şi nemernicie revoltătoare, care e pentru autoritatea pe care o exercită ceea ce e oxigenul pentru materie: o componentă de neînlocuit. Prin învestirea în varii funcţii publice, ei au reuşit să golească de prestigiu şi încredere aproape toate instituţiile democratice pe care au fost chemaţi să le slujească. Mai mult, trăsăturile lor particulare sunt indicele unui sistem de valori ce pivotează în jurul dispreţului faţă de normele statului de drept, deşi au grijă ca, atunci când îi dau la gioale, să justifice loviturile sub centură prin prisma legalităţii.
Pentru această situaţie, poporul cu drept de vot – orbii, cum i-a numit Shakespeare; autiştii, cum i-ar numi alţii – poartă mare parte din răspundere, numai că masochismul civic al alegătorului e mai puţin relevant aici decât spectacolul la limita obscenităţii, decupat dintr-un număr de vodevil de mâna a cinşpea, pe care îl oferă unele televiziuni când îşi asumă să relateze în mod obiectiv şi echidistant despre evenimentele ce se petrec de când cu OUG privind graţierea şi amnistia.
Nu mai puţin zurlii decât cei din tagma politică, unii deontologi şi analişti politici, rafinând manipularea la un nivel inimaginabil pentru specialiştii în linşaj mediatic, stârnesc consternare aproape la fiecare comentariu pe care îl fac. Cu faţa aprinsă ca a unor crabi uitaţi în apă clocotindă, aceşti mistreţi cu colţi tociţi, aflaţi în apropierea unui atac de apoplexie ori de câte ori sunt confruntaţi cu apeluri la decenţă şi bun simţ, îşi bat joc de etica profesională fără a clipi. Dar, deşi răbufnirile lor sentenţioase seamănă cu lătrăturile unui chihuahua când încearcă să-ţi muşte şiretul de la pantofi, nu înseamnă că ele nu lasă urme în minţile publicului captiv al respectivelor televiziuni.
Pentru că elucubraţiile la care se dedau când sunt conduşi la randevu cu realitatea pe care o bârfesc live la televizor, întrupează exact ce publicul vrea să audă: adevăruri clare, vinovaţi indubitabili, oameni răi, care vor să ducă ţărişoara de râpă, şi oameni buni, care vor să o scoată din ghearele ălora răi, pentru ca poporul să se poată freca pe burtă liniştit. Este genul de public căruia, dacă i-ai repeta de câteva ori pe zi că teoria lui Ptolemeu asupra locului pământului în univers e reală, iar cea a lui Copernic, falsă, după trei săptămâni ar fi în stare să te demonizeze şi să arunce cu pietre în tine dacă ai ieşi în stradă să restabileşti adevărul ştiinţific. Şi asta fără ca el să aibă habar cine au fost, de fapt, Ptolemeu şi Copernic sau ce susţineau unul şi altul, ci doar pentru că i s-a spus că ăla e ok, iar celălalt, nu. După cum, dacă peste alte trei săptămâni i s-ar repeta contrariul, ar reveni cu nonşalanţă la poziţia anterioară, fără a i se părea nimic dubios în asta.
În preajma unui asemenea public, zurliii din politică, cu sprijinul zurliilor din media, vor avea întotdeauna de partea lor suportul unui număr considerabil de români.
Psihologul Alfred Adler, într-un capitol dedicat „afectelor disociante”, spunea că mânia simbolizează „aspiraţia către putere şi setea de dominaţie”. La unii indivizi, zicea el, „strădania de a se impune degenerează uneori într-un fel de beţie a puterii, vădită în cazul în care…răspund, la cea mai mică lezare a sentimentului puterii, printr-un acces de furie.”
Sigur că zurliii noştri – tare mânioşi zilele astea – au intrat în politică şi media pentru binele cetăţeanului şi pentru informarea corectă a acestuia, sigur că ei se înfurie de ciudă că oamenii legii au un dinte împotriva celor ce şi-au făcut datoria şi s-au dedicat trup şi suflet ţărişoarei şi comunităţii, sigur că adevăratele zgaibe din România ce se nasc pentru a-ţi produce dezgust sunt în continuare libere şi DNA-ul îi vânează doar p-ăia nevinovaţi, însă intuiţia lui Adler în descrierea temperamentului coleric e remarcabilă şi, dacă filmul „Back in the Future” n-ar fi doar ficţiune, ai crede că i-a folosit drept model avant la lettre.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cine ofera mai mult castiga!Au mintit si unii si altii!Nu s-a facut nimic mai apoi...dascalii au crezut minciuna lui Basescu in 2008 si au primit cresteri "negative".
Mirarea e acum ca astia fac cate ceva din ce-au promis,iar noi ar trebui sa aflam cat ne costa asta,cat ne-am apropiat de scenariul grecesc prin aceste promisiuni.
si imi raspunde " pai nici nu puteau sa faca altfel" (eliptica de "nu aveau mijloacele, resursele")
nu era un lider de ceva ci un votant de rand, exista si aceasta varianta masochista, asumata care exclude orice logica!
cum exclude si orice mod rational de convingere (moise a plimbat poporul ales , 40 de ani prin desert- sinai- ca sa moara poporul de sclavi)