(Foto: Facebook/Nicolae Nyku)
În noaptea de patru spre cinci februarie, duminică spre luni, o porțiune de patru metri a zidului cetății din Sighișoara s-a prăbușit spontan. Primăria s-a grăbit să convoace Comitetul Local pentru Situații de Urgență și a solicitat Institutului Național al Patrimoniului să urgenteze procedurile de reparare a stricăciunii și de consolidare a porțiunii de zid cu pricina.
Profesionalism, promptitudine, eficiență. Așa cum le stă bine autorităților locale dintr-un oraș splendid al Uniunii Europene, sit UNESCO, fala Ardealului, perla Târnavelor, vatră de locuire multimilenară, fost castru roman etc. Pe lângă prezentarea-fulger a acestui succes de mobilizare a administrației locale, în comunicatul primăriei se face și o subtilă mențiune istorică, o notă explicativă a accidentului din noaptea de patru spre cinci februarie a.c.: din documentația existentă rezultă că în zona respectivă au avut loc în secolele trecute alunecări de teren. Cu alte cuvinte, locul, locul e de vină, cu natura nu te pui, când vine valul, vine, fatalitatea oarbă poate lovi-n orice clipă și atunci e vai ș-amar.
Până aici e în regulă, îți vine să-ți rupi cămașa de pe tine de revoltă dinaintea destinului nemilos, Atlas te-ai vrea ca să porți pe umeri toată greutatea zidului. Primăria, cuprinsă de entuziasmul informărilor istorice, nu pare să-și dea seama de fatalitatea propriei indigențe intelectuale și dezvăluie în aceeași ultimă frază că ultimele lucrări de consolidare a zidului au avut loc la 1858. 1858. Acum o sută șaizeci de ani, mândră cifră rotundă.
Și atunci nu-ți vine brusc să-i întrebi pe reprezentanții primăriei ce au păzit până acum, de ce n-au făcut nimic, cum de nu s-au foit ei cu atâta vrednicie ca să prevină dezastrul de vreme ce știau că terenul e iute în zonă și că ultima consolidare a avut loc acum mai bine de un secol și jumătate? Nu li s-a părut nimic suspect când au apărut mari fisuri în același zid, lângă biserica catolică, nu a mai trecut cetatea printr-un dezastru similar când s-a prăbușit, într-o noapte de vară cu furtună, o halcă enormă de zid de la intrarea secundară în cimitirul săsesc de pe Ocol? Până în ziua de astăzi, în zidul întreg al copilăriei noastre a rămas acel gol enorm, vorba poetului, „ca un gârbaci peste fața”. Numai că despre ce față vorbim? Ce nobile obraze s-au perindat la cârma Sighișoarei din ’90 încoace? Emanați ai revoluției, figuri de orientare ultranaționalistă (mai țineți minte oribilul PUNR?), o beizadea penală aperistă trecută la PSD pe care numai justiția a gonit-o de pe tronul său ubuesc și domnul de azi, tot pesedist, aparent singurul caz de conștiință din partidul lui Dragnea după manifestațiile de anul trecut. Domnia sa a fost singurul primar pesedist care s-a grăbit să-și dea demisia după ce, la douăzeci și șapte de ani de la revoluție, a fost contestat în stradă de sighișoreni. În realitate o făptură care și-a dat măsura onoarei după ce a revenit în timp record asupra deciziei istorice de a demisiona. Un caracter de fier, de bună seamă.
Așa că peste ce fețe bate gârbaciul conștiinței? Mă întreb, ori de câte ori merg la Sighișoara, ce gândesc acești oameni când trec pe lângă clădirile aproape ruinate ale statului din Cetate? Pe lângă jerpelitul de Turn cu Ceas, fala României, de exemplu. Oare nu se tem că într-o zi o să se trezească cu o grămadă de moloz și o carie uriașă în suflete? Pot conștiințele lor suporta o asemenea grozăvie? Sau cum nu se uită la Scara Acoperită care abia se mai ține, cu scândurile ei hâite și acoperișul zdrelit? Nu le dă nimic de gândit liceul săsesc din deal? Nu le e rușine să lucreze într-o clădire care duce acum cu gândul la „Marile speranțe”?
Așa arată, după douăzeci și opt de ani de la revoluție, un oraș mic din România care nu a putut scăpa de umbrele regimului comunist. Un oraș mic a cărui existență a fost crucificată o dată cu industrializarea forțată din era ceaușistă, un oraș mic care agonizează rupt de lume, adică nebeneficiind de infrastructura necesară care să-l lege de restul țării, un oraș mic năpădit de cel mai scârbavnic subdialect, un oraș mic și cochet odată, astăzi exsangvinat de comunitatea care l-a zidit, l-a iubit și i-a grădinarit duhul vreme de șapte sute de ani. Șapte sute de ani de acasă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Potrivit ca recomandare în plus ar fi fost și „Elogiul maidanelor” de același autor.
republica.ro/elogiul-maidanelor
La câte studii, pomeni, circuri și subvenții au pus în proiectul de buget pr anul în curs... “să fie loc de întors” ar fi sigur loc pentru lucrări urgente de consolidare. Ceea ce lipsește și nu de acum ci de vreo zece ami cel puțin, e un plan de management al monumentului cerut cu insistență de UNESCO...): Ceea ce se întâmplă acum este consecință unor ani de administrare iresponsabilă a patrimoniului moștenit , comportament impardonabil al cobducătorilor de ieri și de azi ai urbei ...