Foto: News.ro
”Vai de noi, ne-am făcut de râs, oare ce-o să zică japonezii de noi, că a bătut premierul lor 8700 de kilometri și n-a avut cine să-l întâmpine” aud de ieri încoace pe Facebook. Știu ce spun japonezii despre noi. Dar aș vrea să vă povestesc ce spun ei despre africani.
În zece ani de când stau aici, am avut ocazia să văd împreună cu ei la televizor emisiuni sau reportaje despre Africa. Câteva aveau ca subiect chiar japonezi care mergeau în zone foarte sărace, fie ca medici în Kenya, fie ca meseriași care forau puțuri pentru apă potabilă în Zanzibar sau îi ajutau să facă niște cuptoare din pământ, unde să gătească orez, în Tanzania. Simplu. Întotdeauna, cei cu care am văzut respectivele emisiuni, reportaje sau cu care am vorbit pur și simplu despre Africa, arătau cât se poate de sincer, compasiune și de ce nu, respect, pentru oamenii care trăiau în condițiile de acolo.
Ca o paranteză, vă propun un exercițiu de sinceritate și de memorie. Când ați asistat la o discuție în România despre țările africane, după ce se deplângea puțin soarta lor, cam de câte ori concluzia era ”da´ lasă-i, bă, că sunt și puturoși, e cald și bine, așteaptă să le pice banana-n gură din copac, stau toată ziua și nu fac nimic”?
Să revenim. Vă mai propun și un scurt bilanț al celorlalte întâmpinări românești, nici ele, tocmai fericite.
Ianuarie 2006
Hajime Hori, fost președinte al concernului Koyo România, om de afaceri care a relansat fabrica de rulmenți din Alexandria, este mușcat de un câine maidanez și, în urma sângerării abundente, moare rapid și stupid în fața intrării blocului în care locuia, în Piața Victoriei.
Ca într-un film suprarealist, câinele devine celebru, e judecat și achitat. Este apărat de nu mai puțin celebra Paula Iacob, din a cărei pledoarie o să amintim doar: „câinele Boschito e o femelă, cu ochi blânzi şi cu inimă sensibilă”, care „ar putea ceda în cazul unui verdict nedrept al instanţei”. Ulterior, Bosquito e adoptat de o familie din Germania, Guido Bayer şi nevasta lui, Uli, care îl iubesc, cum altfel, ca pe ochii din cap.
August 2012
Yurika Masuno, în vârstă de 20 de ani vine în România la cursurile Language sCool, la invitația AIESEC Craiova. La scurt timp după ce aterizează pe Otopeni, este violată și ucisă de un taximetrist de etnie romă în pădurea Corbeanca.
Februarie 2013
Arisa Yamada, în vârstă de 22 de ani a fost ucisă cu lovituri de cuțit în Kichijoji, Tokyo. Geanta goală a victimei a fost găsită la 200 de metri de locul crimei. Suspectul, un tânăr de 17 ani de cetățenie română, recunoaște crima și mărturisește anchetatorilor că urmărea persoanele singure pe care le ataca pentru a le deposeda de bunuri.
Ca străin în Japonia, prima întrebare care ți se pune când cunoști pe cineva este De unde ești. Niciodată, în toți acești ani, nimeni nu s-a dat un pas înapoi amintindu-mi de vreunul din incidentele de mai sus. Bănuiesc că nu mai e nevoie să vă spun ce spun japonezii despre ceea ce ar fi trebuit să fie prima vizită a unui premier japonez la București.
Și totuși, contează ce spun japonezii? Dacă nu s-a făcut de râs, votantul majoritar se culca la loc pe ureche. Dacă ar fi fost criticat, ar fi avut grijă să le insufle Partidul la loc naționalismul pe burta goală. Contează ce zicem noi despre noi? În principiu, tot două refrene am auzit: ce nație de doi lei suntem și ia mai dă-i, mă-n mă-sa, noi suntem poporul ales.
Gomen nasai/Mōshiwake gozaimasen
În japoneză, gomen nasai înseamnă iartă-mă/iertați-mă. Nu sunt doar niște cuvinte, de cele mai multe ori greu de spus, care exprimă un regret, ele conțin cumva promisiunea că greșeala respectivă nu se va mai repeta. Într-un conflict conjugal, să zicem, partenerul care spune Gomen nasai (greu, cum spuneam), așteaptă de la celălalt iertarea și reluarea relației din punctul anterior conflictului nu ”ca și cum nu s-ar fi întâmplat”, ci ca și cum s-a învățat ce era de învățat și se merge mai departe.
Pe pagina Ambasadei Japoniei la București au apărut mesaje în engleză, română și japoneză, prin care românii își prezintă scuzele, regretele și rușinea pentru modul în care primul ministru japonez a fost tratat de oficialitățile române. Demersul ar fi unul lăudabil, dacă unele dintre ele n-ar fi pornite doar din grija pentru propria imagine, sau dacă n-ar rămâne doar niște cuvinte aruncate în tastatură din vârful degetelor, să dea bine, cum sunt crucile făcute în grabă când treci pe lângă biserică după care înjuri de tot sfinții aproapele care-ți taie fața în trafic. Sunt convins că mulți dintre cei care au postat și vor posta au intenții bune. Dar întrebarea e: ce faci a doua zi după ce-ți ceri iertare? Ce fac cei care nu și-au cerut? Ce face mâine Vasilica?
Limba japoneză mai are o formă, cea mai înaltă, de a-ți prezenta scuzele. Se folosește, de exemplu, în aparițiile publice, când un politician este acuzat, pe drept, de corupție: mōshiwake gozaimasen. Sensul ei e pe cât de simplu, pe atât de adânc: nu există nimic ce poate explica/scuza situația. Îmi pare că se potrivește mai bine nu doar ”vizitei istorice” a premierului Japoniei la București, ci stării de fapt: o țață primar, una premier, un parlament de infractori și pentru toate astea nu avem nicio scuză.
Nota redacției: George Moise locuiește în Japonia și este autorul cărții „Iertați-mă că nu sunt japonez”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.