„Mi-a spus plângând: Bătălia e pierdută”. Acum câteva zile, scriitoarea Narine Abgarian a primit un mesaj vocal de la o prietenă din Georgia, care timp de 30 de ani a luptat pentru democrație...

Foto: Anna Danilova. Traducere din limba rusă: Oana Ioniță

Indiferent cât de mari ar fi tragediile prin care trec personajele sale, scriitoarea armeană Narine Abgarian le lasă mereu fărâme de lumină și de speranță pentru a găsi puterea de a trăi mai departe. Așa se întâmplă și în cartea „Viața e mai dreaptă decât moartea”, în care spune poveștile a 31 de destine deraiate de pe traseul lor de războiul pe care ea și familia sa l-au trăit în Armenia.

Născută în orașul Berd, Narine Abgarian s-a mutat în anii ‘90 în Rusia, la Moscova. Acolo a locuit vreme de 26 de ani și acolo și-a scris aproape întreaga literatură, începând de la îndrăgita serie pentru copii, „Maniunia” și continuând cu povestirile și romanele sale, între care „Din cer au căzut trei mere” și „Simon”, apărute în română la editura Humanitas. Însă fundația tuturor scrierilor ei se află în Armenia, în copilăria în care a fost iubită și a iubit în egală măsură.

După începerea războiului împotriva Ucrainei, Narine Abgarian a părăsit Moscova din motive de conștiință, însă a rămas un observator atent al realităților din Rusia, din Armenia, din Georgia, din Republica Moldova. „Am o prognoză destul de tristă pentru Armenia, pentru că, în momentul de față. consider că am pierdut, deocamdată, bătălia pentru viitorul luminos al Armeniei. Și am speranță și mă bucură faptul că Moldova mie mi se pare că va reuși să se rupă (n.r. de influența Rusiei). Îmi fac foarte multe griji pentru prietenii mei, am mulți prieteni în Moldova și Georgia, și ei își fac griji pentru noi, pentru Armenia. Acum două zile am primit un mesaj vocal de la o bună prietenă a mea din Georgia, care timp de 30 de ani a luptat pentru democrație, pentru libertate. Și mi-a dat mesajul ăsta plângând: Bătălia este pierdută. Atunci când am întrebat-o: Și ce o să faci în situația asta?, mi-a răspuns: O să coc plăcinte, ce să fac? Dar nu o să mă predau, nu o să renunț. Și mi-a plăcut foarte mult această încăpățânare a ei”, spune Narine Abgarian într-un interviu pentru Republica.

Recent, scriitoarea s-a aflat, la invitația Editurii Humanitas la București, unde a lansat „Viața e mai dreaptă decât moartea”, dar și cartea pentru copii „Bunicul de ciocolată.”

„În viața este mai dreaptă decât moartea” descrieți cu mare sensibilitate ororile războiului, prin prisma a 31 de destine deraiate de pe traseul lor de violența lui extremă. Cum a fost să purtați aceste povești cu dumneavoastră și ce a prilejuit scrierea acestei cărți?

Am scris aceste povești cam la 20 de ani după ce le-am auzit. Pe unele dintre ele le-am auzit, despre altele am citit, dar nu pot să zic că le-am purtat cu mine în sensul că m-au apăsat. Cartea nu a fost scrisă acum, acum a fost tradusă în limba română, dar ea a apărut pe piață undeva în 2018. Când am primit din partea editurii Humanitas propunerea de a fi publicată română, nu prea am fost de acord, pentru că m-am gândit că oamenii sunt sătui, că deja au obosit de atâta război și le ajung tragediile pe care le văd în fiecare zi. Decizia finală a fost luată de către doamna Denisa Comănescu, care a considerat că, dacă niște concluzii referitoare la război nu sunt formulate atunci când ne aflăm în mijlocul unor astfel de evenimente, ele își pierd semnificația, se diluează în timp.

Care este concluzia cu care v-ați dori să rămână oamenii după ce vă citesc cartea?

Normal că fiecare cititor va avea propriile concluzii în urma lecturării acestei cărți. Vor fi de acord sau nu cu anumite lucruri spuse acolo, se vor regăsi sau nu. Nu este vorba în această carte despre un război între naționalități sau între țări. Nu vreau să rezulte din ea că armenii sunt cei buni, că azerii sunt cei răi sau că creștinismul este bun și credința musulmană este rea. În niciun caz. Am vrut pur și simplu să prezint faptele așa cum sunt, pentru ca fiecare să tragă propriile concluzii. Pentru mine este foarte important ca cititorului să-i rămână în inimă și în minte speranța, pentru că fără speranță omul nu poate să trăiască, nu poate să meargă mai departe.

Aș vrea să ne întoarcem puțin, la începuturile vieții dumneavoastră, când trăiați într-un orășel din Armenia. Cum e să îți duci viața într-o țară mică, supusă presiunii Rusiei?

În orice situație prin care ar trece, oamenii se obișnuiesc cu ceea ce li se întâmplă, indiferent că e vorba de boli, de umilință, de durere, de pierderi. Oamenii merg mai departe sau să se străduiesc, cel puțin, să meargă mai departe, să trăiască mai departe. Conflictul armat, războiul din 2020 care a avut loc între Armenia și Azerbaidjan, a produs, pur și simplu, un șoc în rândul societății armene, pentru că în urma acelui moment s-au prăbușit toate valorile în care armenii credeau. S-a prăbușit încrederea, inclusiv în aliații pe care armenii îi considerau ca fiind, evident, de partea lor. Am asistat pur și simplu la o stare schizoidă în rândul conaționalilor mei, care, pur și simplu, nu puteau face față amărăciunii și durerii prin care treceau. Și am văzut cum, treptat, poporul meu începe să facă față acestei dureri, acestei amărăciuni. Cum începe din nou să facă diferența între bine și rău și cum încearcă să trăiască mai departe. Titlul original al cărții este, de altfel, în limba rusă „Dalșe jit” (n.t. „Să trăiești mai departe”), titlul ediției în limba română, „Viața e mai dreaptă decât moartea”, a fost ales după una dintre povestiri. De aici vine, de fapt, speranța. Atunci când înțelegi că orice cădere reprezintă șansa de a te ridica și a merge mai departe, îți este mult mai ușor să faci față lucrurilor care ți se întâmplă.

În cărțile dumneavoastră, descrieți cum istoria mare are impact asupra istoriilor mici, asupra vieții oamenilor obișnuit. Ați vorbit despre situația din Armenia. Mărind puțin cercul, cum ați descrie situația în care se află acum cetățenii din Republica Moldova și Georgia?

Este o întrebare foarte actuală, pentru că în ultimele două săptămâni au fost în alegeri și în Moldova, și în Georgia și toată lumea se uită la ce se va întâmpla în State. Din păcate, politica mondială nu este gândită pentru noi și trebuie cumva să ne împăcăm cu această situație umilitoare, de om mic, în care tu nu decizi, în care toate procesele majore politice se desfășoară deasupra capului tău. Consider că această dependență este umilitoare, pentru că tu nu poți să-ți hotărăști soarta. Și am o prognoză destul de tristă pentru Armenia, pentru că în momentul de față consider că am pierdut, deocamdată, bătălia pentru viitorul luminos al Armeniei. Și am speranță și mă bucură faptul că Moldova mie mi se pare că va reuși să se rupă (n.r. de influența Rusiei). Îmi fac foarte multe griji pentru prietenii mei, am mulți prieteni în Moldova și Georgia, și ei își fac griji pentru noi, pentru Armenia. Acum două zile am primit un mesaj vocal de la o bună prietenă a mea din Georgia, care timp de 30 de ani a luptat pentru democrație, pentru libertate. Și mi-a dat mesajul ăsta plângând: Bătălia este pierdută. Atunci când am întrebat-o: Și ce o să faci în situația asta?, mi-a răspuns: O să coc plăcinte, ce să fac? Dar nu o să mă predau, nu o să renunț. Și mi-a plăcut foarte mult această încăpățânare a ei.

Dumneavoastră cunoașteți foarte bine situația din aceste țări mici, supuse unui asalt din partea Rusiei. Ce acțiuni colective au șanse să îmbunătățească lucrurile?

Sunt foarte multe încercări din partea celor implicați în schimbarea societății. Unele dintre ele au rezultate, altele, nu, dar important este că se încearcă să se facă ceva.

Ați locuit 26 de ani la Moscova. Ce a însemnat pentru dvs. adaptarea la acest oraș?

Imaginați-vă că am ajuns la Moscova în anii ‘90, când în oraș erau bande de răufăcători și oameni împușcați pe stradă. Cred că mă înțelegeți foarte bine, că întreaga Europă de Est a trecut într-o formă sau alta prin această perioadă. Gândiți-vă că eu vin dintr-un oraș mic și liniștit, dintr-o familie mică, patriarhală. Eram o fată tânără, de doar 19 - 20 de ani, care a ajuns într-un oraș mare, un oraș care te uimește prin frumusețea lui, prin măreția lui. Și totuși, pentru mine, toate provocările de care am avut parte acolo au fost un stimulent pentru a merge mai departe, pentru a mă dezvolta și a deveni altceva. Eu am o rețetă proprie pentru a mă adapta unui oraș nou. Trebuie să înțelegi foarte bine regulile, să le respecți și cred că, mai devreme sau mai târziu, acel oraș te va primi, te va accepta, te va lua în brațele lui și vei deveni parte din el.

Cum ați luat decizia de a părăsi Moscova?

Nu aș fi plecat din Moscova dacă nu ar fi avut loc acest război între Rusia și Ucraina. Iubesc foarte mult și Moscova, și Sankt Petersburg și îmi este foarte dor de ele, pentru că eu înțeleg foarte bine că niciunul dintre orașe nu este vinovat pentru război. Chiar dacă nu sunt acolo și mulți dintre prietenii mei nu sunt acolo, urmărim lucrurile online și ceea ce se întâmplă ni se pare o monstruozitate.

E vorba de acel război biblic dintre Cain și Abel și este insuportabil să fii martor la așa ceva. A fost foarte greu să iau hotărârea să plec. Mai ales pentru un emigrant ca mine, care a reușit să facă acolo ceva și care a stat atât de mult, 25 - 26 de ani, e foarte greu să renunți la toate astea și să iei hotărârea să pleci. Dar era o problemă deja de conștiință. Dacă conștiința îți permite să rămâi acolo și să suporți acele lucruri, e ok, dar conștiința mea n-a suportat asta. Prietenilor mei le-a fost chiar și mai greu, pentru că ei au cetățenie rusă și simt asta altfel responsabilitatea pentru acest război. Și eu mă simt responsabilă pentru cele întâmplate, pentru că scriu în limba rusă, pentru că am trăit atâția ani acolo, iar cărțile mele sunt parte din cultura rusă.

Ultima povestire din carte este chiar despre sora dvs. cea mică, Sona. Cât de greu v-a fost să scrieți despre propria familie?

Având în vedere că scriu despre orașul în care m-am născut, povestirile sunt centrate pe oraș și nu am făcut o diferență între familia mea și oraș, pentru că familia mea este parte din el.

Ce a însemnat pentru dvs. nașterea nepoțelului dvs (n.r. fiul Sonei) după o perioadă atât de lungă de așteptare?

Una dintre traumele fizice pe care le suferă oamenii în timpul războiului se referă la fetițele care în perioada lui aveau între 9 și 13-14 ani. Pentru că este perioada în care organele de reproducere se dezvoltă. La 20 de ani de la încheierea războiului, acele fetițe care au ajuns femei de peste 30 de ani s-au găsit în imposibilitatea de a concepe. Și când am aflat că sora mea a rămas însărcinată, am fost foarte fericiți. Pe lângă faptul vom avea un nepot, ne-am dat seama că ceea ce i se întâmplă este un simbol al faptului că noi am învins în acest război și că am depășit cumva traumele - atât fizice, cât mai ales psihologice. E un băiețel minunat, are 8 ani și este foarte încăpățânat, când zice nu, nu rămâne. Și glumim, spunem că este forma de protest a generației care a reușit să treacă peste traumele războiului și că răspunde în acest fel agresiunii. Îl iubim foarte mult, evident, este soarele nostru.

Cum arată universul copilăriei dumneavoastră?

Am fost foarte iubită în copilărie și nu doar că am fost iubită, dar la rândul meu am iubit foarte mult, lucru care cumva a fost o fundație pentru a fi ceea ce sunt astăzi. Îmi amintesc că bunica mea cocea o dată pe săptămână pâine în niște tăvi foarte mari, iar prima tavă pe care o scotea din cuptor era pentru copii. În curte aveam un arbore de mătase, cu foarte multe crengi groase, și, după ce scotea din cuptor tava cu pâine aburindă, bunica tăia pâinea în două și făcea un fel de sandviș. Îl ungea cu unt de casă, deasupra punea brânză, deasupra brânzei punea verdeață și închidea sandvișul. Apoi apăsa cu mâinile și totul se topea înăuntru și rupea în bucăți și le dădea tuturor nepoților din curte. Iar noi ne cățăram pe crengile arborelui de mătase și ne uitam de sus, mâncând, la ce fac adulții acolo în curte. Asta e cea mai frumoasă amintire pe care o am din copilărie. Era ca la cinematograf, stăteam sus și aveam o imagine panoramică: ne uitam cum bunica și sora ei curățau împreună nucile verzi pentru dulceață. Aveam senzația că suntem undeva deasupra tuturor lucrurilor și asistăm la un film.

Foto: Facebook Ioana Pârvulescu

Ce ați încercați să le transmiteți copiilor prin cărțile pe care le-ați scris special pentru ei, dintre care cea mai recentă este „Bunicul de ciocolată”?

Cel mai mult mi-am dorit și îmi doresc să le transmit prin cărțile mele copiilor acest sentiment de libertate: să nu le fie frică să-și spună părerea. De obicei, când scrii cărți pentru copii, ai o anumită restricție legată de subiectele abordate, pentru că se consideră că ei nu sunt pregătiți pentru marile temele de discuție din literatură. Dar, din fericire, eu nu fac parte din această categorie de autori și nu am interdicții legate de anumite teme. Asta încerc eu: să-i fac să se simtă liberi și să-și spună întotdeauna punctul de vedere, opinia.

Ce ar trebui să facem noi, părinții?

Cred că, de fapt, ca părinți, ca adulți, noi ar trebui să ne iubim pur și simplu copiii și să încercăm să ne străduim să nu repetăm greșelile părinților noștri. Tatăl meu avea o vorbă, că atunci când un copil te întreabă ceva înseamnă că este pregătit să primească răspunsul. Și am încercat tot timpul să respect acest postulat al tatălui meu. Atunci când băiatul meu mă întreabă ceva, încerc să-i răspund. De cele mai multe ori îmi iese, dar sunt și situații în care nu reușesc. Când avea 8 ani, a venit la mine și m-a întrebat dacă există Moș Crăciun. M-am uitat la el și i-am spus cât de cinstit am putut: Se pare că nu. Dar asta nu a fost o piedică pentru el ca în fiecare an să scrie o scrisoare Moșului și să ceară cadouri. Când a crescut, mi-a spus: Trebuia să mă minți cumva și să spui că totuși există. I-am răspuns râzând: Ce șantajist ești, voia să ai, de fapt, o ocazie să îi scrii scrisori și să primești cadouri! Dar, de obicei, părinții hotărăsc ceea ce este mai bine pentru propriul copil.

La final, aș vrea să revin la faptul că orice s-ar întâmpla rău în cărțile dumneavoastră, lumina omeniei și speranța nu pier niciodată. Cum ajung personajele dvs. să reușească asta, ce le salvează?

Probabil că dorința mea ca ei să nu dispere. Probabil că fiecare om seamănă cu cartea pe care o scrie, cu plăcintele pe care le coace, cu iaurtul pe care îl pregătește. Probabil că, dacă eu simt așa, nu poți să-i forțez pe eroii mei să fie altfel decât sunt eu. De aceea, le las mereu aceste fărâme de speranță, aceste fărâme de lumină, astfel încât ei să poată merge, pe urma lor, mai departe.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp