„Mi-au dat lacrimile, dar m-au luat și dracii...” Umbra vecinei în gradina mea

(Foto Guliver/Getty Images)

Mă lăudam într-un articol mai vechi cu disponibilitatea mea de a sări în ajutorul albinelor, declarate a fi pe cale de dispariție, neglijându-mi grădina și botezând buruienile drept cele mai frumoase flori. Mândria mea era, de departe, copacul din fața casei, o salcie, dar nu din aceea plângăreață, ci una curajoasă, cu ochii pe cer. Copacului i-a pus însă gând rău vecina mea. Întotdeauna m-am avut bine cu vecinii. Cu doamna asta însă e nevoie continuu de eforturi suplimentare. 

Vecina mea e o femeie tânără, frumoasă, educată, măritată, fericită, mamă a unui băiețel dezghețat. Vine dintr-o țară africană, fostă parte a Imperiului Britanic de neprețuită amintire, ceea ce m-a făcut să cred că avea o relație specială cu natura. Nimic mai neadevărat... 

La început au supărat-o primăvara și vântul. În tandem, nerușinații luau mâțișorii de pe ramuri și-i împrăștiau în curtea dumneaei. Mi-a cerut să tai partea de corolă ce ținea umbră pe partea ei. O mutilare inutilă, vântul ar fi cadorisit-o cu o porție din rația mea personală. Am pus mâna pe mătură și făraș și am făcut curat în calea vecinei. Pe la mijlocul verii, parcă ajunsă la majorat, salcia s-a mai împlinit, rotunjindu-se în verde, crengile s-au alungit, de parcă le lovise fericirea ... dar au urmat imediat și felicitările din partea gravitației. Salcia s-a aplecat un pic de șale, să audă mai bine ce-și spuneau trecătorii. M-am trezit iar cu vecina la ușă. Auzise ea plângându-se oameni grăbiți să ajungă acasă, nesimțita de salcie îi plesnea pe câte unii peste față. Pe cei cu ochii pe telefoane. Eu nu auzisem pe niciunul înjurând, copacul meu îl mai trezea din somn pe câte unul, dar o făcea la timp, ca să-l ajute să treacă strada în siguranță. Ca să evit să mă reclame la Primărie, pentru că Primăria e obligată să ia în calcul toate supărările, chiar și pe cele nejustificate și neplăcute, i-am promis să iau legătura cu proprietarul casei. Urgent.

Am un grădinar, un om al străzii care se folosește de unelte rămase din fosta viață. Am cumpărat eu mașină de tuns iarba, scară, sapă, greblă, mănuși. Pentru ajustări folosește un fel de pânză, ca de traforaj, pentru salcie însă aveam nevoie de cineva cu drujbă în dotare. Proprietarul a promis să caute și el un astfel de paragon.

La câteva zile distanță, într-o miercuri fără ploaie, m-am trezit cu prietenul meu Giovanni, cel mai bun vecin al meu, călare pe o scară, curățând crengile coborâte spre pământ. Îl asista soțul vecinei. Giovanni e un italian sărit de 80 de ani, cu drag de frunză verde. Aveam încredere în el, chiar dacă mânuia un fierăstrău cu rânjet amenințător. Bătrânul are cea mai frumoasă grădină de pe strada noastră, cu specii aduse din copilăria lui însorită. De când i s-a montat un ajutor la inimioară s-a dedicat aproape în totalitate florilor. S-a scuzat, un pic încurcat, nu încerca decât să mă ajute. Simțeam, înfiptă în ceafă, privirea de după perdea a vecinei. M-am înduioșat un pic, de când am divorțat bătrânul gentleman simte de datoria lui să-mi sară în ajutor. Știindu-l pe Giovanni mi-am văzut de doctori liniștită. Când m-am întors acasă încă mai fredonam șlagărul făcut celebru de Aurelian Andreescu: „Copacul demn se-nalță în grădina mea ...”. Din salcia mea nu mai rămăsese însă decât un ciot de vreo 2 metri. Mi-au dat lacrimile, dar m-au luat și dracii.

M-am prezentat la ușa lui Giovanni, gata de război. Bătrânul obosise și la rugămințile vecinului meu direct îi lăsase fierăstrăul pentru finisare. N-a durat mult până când vecina a apucat taurul de coarne. Giovanni m-a încurajat, avea să crească mai repede și mai sănătos. Așa mă alina și bunică-mea după ce mă despărțea de podoaba capilară în favoarea unui bob îngrijit. E greu să aștepți ani...

A urmat o altă dimineață, în care mă grăbeam să scap de evaluările unui alt doctor. Un cetățean se apucase să curețe curtea de fostele crengi și maldărele de frunze. Am crezut că era de la vreun pub din apropiere și se pregătea de Noaptea Vâlvătăilor - Bonfire Night. Pe 5 noiembrie 1605, un ghinionist pe nume Guy Fawkes a fost prins în timp ce păzea niște explosibil plasat sub Camera Lorzilor, camera superioară a Parlamentului Englez. De atunci englezii aprind focuri în fiecare noapte de 5 noiembrie, în trecut de bucurie că regele James Întâiul a scăpat cu fața curată, acum pentru că e mai bine să bei cu prietenii decât de unul singur.

M-am bucurat să scap de „osemintele” celei ce fusese Salcia mea Dintâia, care îmi provocau supărare la fiecare ochi aruncat pe geam, până am văzut drujba. Bărbatul se înțelesese cu proprietarul casei să vină să facă curățenie. Când m-am întors acasă omul dispăruse. Și odată cu el tufa mea de trandafiri de dulceață și cea de măceș, pasiunile bondarilor. Din ciotul meu de salcie mai rămaseseră doar vreo 15 de centimetri. Proprietarul optase pentru un set de Crăciunuri fără dureri de cap. Am plâns un pic, și pentru mine, și pentru copac, pentru tufe, dar și pentru oameni.

Îmbrățișăm copaci prin parcuri, le punem fulare la gât, dar dragostea pentru planetă se epuizează până în fața casei. Acolo locuiește cineva mai de preț, numit Ego.

Salcia asta era țara mea, îmi bucura zilnic ochii, dar s-a găsit și pentru ea un guvern Dăncilă...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp