„Noi suntem miezul...” Sunt bucureștean și nu mă tratez 

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Una dintre etichetele care mi s-a imprimat inevitabil, fără că eu să pot face ceva, este cea de bucureștean. Este încă una dintre etichetele pe care nu le-am ales, ci mi s-a aplicat by default, iar sentimentul apartenenței mele la grupul de bucureșteni m-a urmărit mai-tot-timpul.

Sunt un bucureștean adevărat, adică m-am născut în București, la maternitatea Giulești, la fel ca și fiicele mele. Când am căzut de pe policlinică și mi-am fracturat mâna, am fost să mi-o pun în ghips, la spitalul Grigore Alexandrescu, la fel ca și fiică-mea, când a căzut de pe cal, 30 de ani mai târziu.

Sunt bucureștean, așadar m-am jucat cu țevi cu cornete, cu bold în capăt, și cu praștii mici, numite crăcane, care trăgeau cu invizibile, și care lăsau niște semne elocvente pe piele. Ani de zile m-am scăldat, împreună cu prietenii mei, în lacul Herăstrău, la pontoane, cam pe unde sunt terasele de fițe de astăzi. Știam că apa este jegoasă, însă nu am încetat să facem baie în lac decât atunci când ne-am trezit cu un câine mort, plutind la vale, printre noi. Încă din copilărie știam harta metroului pe dinafară. Am locuit în 13 locuri diferite, din București și Ilfov, am mâncat peste tot, de la Shorley, la Cocoșatu. Am mâncat și la Sheriff’s, chiar cu câteva zile înainte să fie închis pentru deratizare.

Sunt bucureștean, adică sunt arogant fără motiv la adresa provincialilor. Noi știm toate bancurile, cu moldoveni, olteni sau ardeleni deopotrivă. Cu noi nu există bancuri. Astfel, opiniile noastre sunt clare: în principiu, moldovenii și oltenii rivalizează pentru supremație în topul fraierilor, pe când ardelenii pretind că sunt mai răsăriți, însă de fapt sunt doar înceți din fire și mândri degeaba. Sunt bucureștean, deci mă laud mult cu făcute si cu nefăcute. Când eram mai tânăr și mergeam prin localități uitate de lume din țară, mă lăudam că am fost la bere cu Michael Jackson, după concertul de la București. Aproape toți mă credeau.

Noi, bucureștenii, zâmbim cu indulgență când auzim discursuri înfocate despre proximitatea Clujului de Viena, despre cultura Iașilor sau despre pretenția că Banatu-i fruncea! Noi știm că toți provincialii ne invidiază pentru că suntem din capitală iar fetele ne admira și se visează împreună cu noi, doar pentru asta. Noi știm ce spaimă cumplită trezește câte o inspecție de la București, în sufletul oricărui funcționar provincial. Când ne întâlnim la mare, toți ceilalți se coalizează împotriva noastră. În general sunt ostili doar când ne aud accentul, întrucât se tem automat de noi, de șmecheria noastră și de tertipurile noastre.

Sunt bucureștean, deci joc whist și rentz, știu regulile și alocarea punctelor. Știu toate bancurile, cu Bulă, cu Alinuța, cu Ceaușescu, cu milițienii sau cu iepurașul. Îl știu și pe ăla cu Banderas în tren. Am fost la bairame în toate cartierele bucureștene. În weekend-urile de vară sunt la mare, se știe, ori la Mamaia, ori în Vamă, depinde, iar de 1 Mai mergeam obligatoriu la Neptun. Bucureștean fiind, am participat la o grămadă de evenimente locale, de la prima vizită a Regelui Mihai (un milion de participanți, după unele estimări) și Challange day (în anii 90, dacă-și mai amintește cineva), la Marșurile Pride de astăzi. Cei care condamnă oribilul atac cu gaze din 10 august au dreptate. Însă mulți dintre ei nu erau pe aici și nu își imaginează cum arăta represiunea prin București în decembrie 89 sau în iunie 90. Pe aici eram și când veneau minerii dinspre Gară, ca turcii, câtă frunză și iarbă, și când se băteau galeriile de fotbal pe liniile de tramvai, din Giulești, Ștefan cel Mare sau Ghencea.

Sunt bucureștean, adică am avut mereu păpică caldă, de la mama, inclusiv în timpul facultății mele lungi. Nu știu cum e viața în cămin, nu mă interesează, am încercat să mi-o imaginez și tot nu-mi place, așadar nu sunt familiarizat cu cantina sau cu borcanele cu sarmale trimise cu trenul. Statul ăsta cu părinții, până târziu, ne-a făcut pe noi, bucureștenii, să fim niște studenți mai răsfățați, mai pretențioși și mai fițoși. Acum ne place să stăm până târziu noaptea și să dormim până târziu dimineața.

Noi, bucureștenii, apreciem zona de nord a orașului și ne ferim cât putem de zonele periculoase, insalubre sau populate de romi, precum fosta RFG (Rahova-Ferentari-Giurgiului). Noi știm că blocul BRD de pe Calea Victoriei, cel de lângă Cercul Militar, se numea înainte blocul Benetton, datorită celebrului magazin de la parter. Și tot noi știm că mai înainte blocul ăla se numea de fapt Romarta Copiilor iar pe Calea Victoriei se circula pe atunci în dublu sens. Pentru noi, centrul este o bombă cu ceas, în așteptarea marelui cutremur, de care ne temem îngrozitor, iar Drumul Taberei sau Titan funcționează ca niște orașe separate. Când întâlnim alți bucureșteni, pentru noi sunt relevante atât cartierul copilăriei, cât și liceul pe care l-au urmat ceilalți. Suntem curioși și ne găsim inevitabil cunoștințe comune:

- Din ce cartier ești? Ah, îl știi pe Oaie?

Sunt bucureștean, adică am accent aferent și folosesc natural un vocabular regional, cu multe cuvinte romanes. Eu vorbesc pă bune, bă! Știu de caterincă, de vrăjeală, dar știu și să mă fac că plouă, să moară Bibi! Ceea ce era cândva mișto, a devenit marfă, apoi beton. Acum sensul pozitiv s-a diversificat în nuanțe de blană, țeavă, țiplă sau miez. Sunt versat, judec oamenii după aspect și categorisesc repede. Fac cu ușurință diferența între un șmecher și un smardoi, între o parapantă și o rapandulă sau între un cocalar, un meltean și un gherțoi.

Sunt bucureștean, așadar traversez strada cum îmi vine și pe unde îmi vine. Regula nu este să fie verde, ci să nu treacă mașini. Înjur atunci când sunt stropit pe trotuar sau când trebuie sa ocolesc clădiri in construcție. Nu-i mai observ demult pe cerșetori, mintea mea i-a plasat demult în decorul străzii. Singurul care încă mă răscolește este domnul de la metrou de la Unirii, cel care poate rosti sloganul „un leu pentru o pâine”, în peste o sută de intonații diferite. Ca șofer, știu toate scurtăturile și sunt fericit când Waze mi le confirmă. Claxonez mult și cred că reușesc sa transmit mesaje clare in acest fel. Un claxon dublu-scurt comunică încurajatorul hai-hai mai repede!, pe când afundarea mâinii în volan pentru mai mult de 3 secunde înseamnă o înjurătură cam tot la fel de lungă. Când merg cu mașina prin țară depășesc cu nesimțire coloana, pentru că am numere de București. Sau de Ilfov.

Sunt bucureștean, adică sunt competitiv, deschis la oportunități și combinații. Sunt mai relaxat și mai tolerant cu noutățile decât alții, pentru că am văzut multe și am avut acces la multiple experiențe felurite, locuind în capitală. Sunt agitat, merg repede pe stradă. Când merg pe jos prin provincie, depășesc toți trecătorii. Mă lupt în fiecare zi cu orașul meu, cu traficul, cu arhitectura oribilă și cu nepăsarea oamenilor.

Noi, bucureștenii, nu existăm că atare, nu suntem o specie diferită. Și noi suntem oameni. Doar locuim în București, nu avem altă formă de apartenența la acest oraș. Nu suntem un trib, așa cum suntem deseori percepuți. Nici nu am avea cum: orașul este pur și simplu prea mare. Suntem la fel de mult sau de puțin înrudiți între noi, cum suntem și cu voi. Nu avem un profil standard și nici nu ne încadrăm în stereotipuri banale, precum cele de mai sus. Iar ostilitatea cu care deseori suntem judecați de către provinciali nu este justificată. Ea este cauzată de educația provincială în care s-a repetat constant faptul că că noi, bucureștenii, suntem niște mitici, lipsiți de respect sau empatie, capabili să te înșele deîndată ce pui piciorul pe peronul Gării de Nord.

De fapt, nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alții.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp