„Noi vrem să renovăm o școală!” Aveam 14 ani când eu și alți elevi i-am spus primarului sectorului 2 acest lucru. A râs de noi

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

„Noi vrem să renovăm o școală!” Aveam 14 ani când eu și alți elevi i-am spus primarului sectorului 2 acest lucru. A râs de noi. Și totuși am făcut-o, fără ajutorul lui. Citiți până la capăt, vă rog.

Se întâmpla în 1998. Nu existau smartphones, de fapt nu aveam încă nici telefoane mobil tip cărămidă, Internet aveam cu țârâita, erau alte vremuri.

Făceam parte dintr-un ONG făcut după un model franțuzesc: ca să ai cetățeni buni, trebuie să îi înveți de mici ce înseamnă civism – asta era ideea lui. Și atunci se organizau alegeri în școli și se alegeau prin vot consilieri-elevi care doreau ca într-un mandat de 2 ani să facă pentru colegii lor cât mai multe lucruri. V-am mai povestit despre asta, poate vă amintiți dacă citiți blogul meu de mult timp. Așadar, dacă te hotărai că vrei să muncești în folosul comunității, că practic asta făceai, – iar eu am știut imediat că îmi doresc din tot sufletul, simțeam că pot să mut și munții din loc – îți făceai o platformă electorală și încercai să convingi colegii că vei face treabă bună. Au fost 5 consilieri aleși în școala mea din sectorul 2, printre care și eu, ei 5 fiind raportați la numărul de elevi din școală – era un consilier la nu-mai-știu câți. In consiliu eram vreo 50, dar cu adevărat activ și pasionați eram vreo 30. O gașcă excepțională. Aveam 13 ani.

Experiența asta m-a schimbat total. Eram niște copii, dar am făcut cursuri de project management și de fundraising și ne-am apucat de treabă. Am făcut ecologizări în parcuri din sector, genul Let’s Do It, Romania, am strâns donații pentru centre de plasament, am organizat tombole, în fine, am făcut tot felul de lucruri. Mereuconvingeam noi patroni să ne ajute. Ne duceam personal cu proiectul printat și pus în dosar cu șină la directorii unor firme ca să prezentăm ideea și să cerem produse sau bani. De obicei erau șocați când ne anunțam la recepție. Eram totuși niște copii. Dar ne țineam tari, foarte serioși. Îi lăsam mască. Unii acceptau să ne ajute. De exemplu, la ecologizarea unui parc, McDonald’s a oferit meniuri cu băuturi tuturor copiilor care au participat la curățenie. Tare, nu? Cei mai de ajutor erau însă micii întreprinzători, cei cu magazine de cartier, ei decideau imediat că vor să ne ajute cu orice puteau. Făceam cu ei contracte de sponsorizare, firește.

Printre altele, am fost să vizităm consilii din Franța, printr-un proiect pe fonduri europene. Să învățăm de la ei și ei de la noi. Acolo era deja o tradiție de zeci de ani: toate școlile aveau astfel de consilii și primeau finanțări de la consiliul local, din banii strânși prin impozite locale, iar copiii trebuiau doar să decidă cum îi folosesc. (Wow, am spus noi, nu primeam un sfanț de la consiliul local, nici nu ne primeau la discuții de multe ori.)

Ce credeți că făceau copiii cu banii? Prostii? Nicidecum. Pentru că deja școlile lor arătau beton și aveau toate facilitățile (altfel s-ar fi ocupat de ele), investeau în parcuri, mulți voiau skateparks sau locuri pentru a te da cu bicicleta, centre unde petrece timpul liber în siguranță, gratuit (nu în baruri).

Acestea erau nevoile lor, iar adulții din consilii erau foarte încântați că nu trebuie să își bată capul cu a le ghici. Le aflau direct de la sursă. Cum părinții copiilor și profesorii lor erau alegători, nu ar fi îndrăznit să nu îi ia în serios. Și-ar fi atras disprețul comunității. Ce fel de om nu stă la masă cu elevii? (Well, dacă vii din România…) Calitatea vieții locuitorilor crescuse astfel simțitor. Trebuia doar să implice tinerii, ce ușor, nu?

Cum era la noi? Păi, depindea de primar și de consilierii locali. Consilii ale copiilor existau la acea vreme în mai multe orașe din România, cam 40. În unele orașe, primarul și consilierii locali acceptaseră imediat prezența copiilor în sălile de ședințe, îi ascultau și îi consultau. Se întâmpla mai ales la Baia Mare, la Zalău, dar și în alte localități. Adulții aflau astfel că unele străzi nu sunt sigure, unele parcuri au nevoie de amenajări, că ei vor competiții sportive și așa mai departe. Vedeți, copiii nu erau niște golani, erau și ei locuitori ai orașului, chiar dacă nu aveau încă drept de vot. Erau deja cetățeni. Aveau dreptul să spună ce nevoi au. În schimb, în alte orașe, primarul sau consilierii încercau să îi folosească pe copii în campania electorală. O mârlănie.

În sectorul 2, primarul ne-a tratat cu multă lipsă de respect. Era un PSD-ist. Nu înțelegea ce vrem, i se părea că îl încurcăm, că vrem să ne jucăm. Nici nu a fost vorba de a ne da bani pentru proiectele destinate copiilor. Cu greu a acceptat să se întâlnească cu câțiva dintre noi o dată. Atunci ne-a tratat ca pe niște mascote de pluș: ia uitați ce drăguți sunt. Nu ne-a ascultat. Sincer, îmi venea să îi dau un pumn în nas.

Noi ne-am dorit să îmbunătățim condițiile dintr-o școală din sector, pe la Gara de Est. Singuri am strâns produsele necesare și noi, împreună cu mai mulți studenți voluntari, am redesenat liniile de pe terenurile de sport, am zugrăvit mai multe săli și am vopsit gardul. Chiar nu eram niște golani. Și făceam totul în timpul nostru liber, fără să fie vreunul corigent sau cu absențe la școală.

E o lecție importantă despre voință și rea-voință. Adulții nu găseau 2 lei pentru elevii acelei școli în paragină, iar noi, o mână de copii de 13-14 ani, ne-am descurcat singuri, singurei.

Adulții nu aveau nicio scuză pentru felul în care administrau bugetul. Erau niște corupți și niște incompetenți. În zilele noastre, putem spune același lucru despre mulți dintre aleșii noștri. Cel puțin în orașul meu, în sectorul meu, sunt niștecorupți și niște incompetenți. Niște copii le-ar da clasă.

Dacă astăzi am pune pe listele de candidați niște copii, fac pariu cu voi că ar lista prioritățile comunității mai bine decât niște adulți.

Ar spune probabil că e murdar pe străzi și în parcuri, că nu au unde să se joace și să facă sport, că se plictisesc pentru că nu se fac mereu cursuri, spectacole, concursuri, că nu sunt iluminate bine parcuri sau străzi, că au toalete insalubre la școală și că le cade tavanul în cap în timpul orelor, că nu vine autobuzul repede când îl așteaptă, orașul e aglomerat și fac prea mult când merg cu părinții cu mașina undeva, că sunt gropi pe străzi și se duc mereu părinții la service cu mașina din cauza asta, că la dispensar sau la clinică nu e doctor sau se stă mult la coadă.

Și nu ar face contracte păguboase știind că astfel nu le mai ajung banii pentru toate proiectele.

Să nu votezi duminică zicând că oricum toți fură, că toții sunt la fel, că unul parcă e mai simpatic în fustă. Nu valida impostura, furtul, corupția, țopismul.

Votează ca și cum ar depinde viața ta de asta. Chiar așa e: în ritmul ăsta de poluare și lipsă de investiții, ne pierdem ani din viață. În cursul vieții, probabil noi și copiii noștri vom face cancer din acest motiv. Înspăimântător, nu? Respirăm un aer otrăvit cauzat mai ales de arderi ilegale tolerate de acești corupți, dar și de gaze de eșapament pentru că nu avem un transport public de calitate și trebuie să ne descurcăm cu mașinile pe străzi înguste și din ce în ce mai aglomerate. Copiii noștri se îmbolnăvesc în școli în care toaletele sunt insalubre sau lipsesc cu desăvârșire.

Și nu sunt primiți în spitale pentru că nu mai sunt locuri sau nu există aparatură pentru că… nu mai sunt bani, dar au fost bani când s-au cumpărat WC-uri cu 2.858 de lei bucata, în timp ce au costat, de fapt, 272 de lei.

Votează pentru un oraș în care să vrei să trăiești, nu unul în care vrei să mori repede.

Articol publicat pe Andressa.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp