„Nu-mi vând țara pentru simpatia publicului” | Război și pace la Roland Garros

Foto Profimedia

Câteva idei de la Openul francez, ajuns în faza semifinalelor. Mai întâi despre politica tenisului și tenisul publicului. Așa cum au anunțat și au și făcut, jucătorii ucraineni au refuzat, de-a lungul întregului sezon, să dea mâna la finalul meciurilor cu sportivii din Rusia și Belarus, inclusiv în capitala Franței. Ultima protagonistă, Elina Svitolina. În optimi, a întâlnit-o pe Daria Kasatkina, gay declarat, care a luat o poziție categorică împotriva războiului declanșat de Putin împotriva Ucrainei. La finalul meciului, pierdut de Kasatkina, cele două s-au salutat de la distanță cu respect, iar rusoaica nu s-a apropiat de fileu. Totuși publicul a fluierat-o pe Daria. Probabil a crezut că învinsa refuză formalitățile sfârșitului de meci.

În meciul următor, Svitolina a jucat împotriva bielorusei Sabalenka, dar de data ucraineanca a fost cea învinsă. Spre deosebire de Kasatkina care a avut bun-simț și nu s-a apropiat de fileu, bielorusa s-a sprijinit de el ostentativ, până când Svitolina era aproape la vestiar. De data asta, publicul a fluierat-o pe ucraineancă. Ca pe Kasatkina cu un meci înaine, din aceleași motive. Ulterior, Svitolina a spus, ca și alții, că bielorusa a vrut să inflameze spiritele. „Nu-mi vând țara pentru simpatia publicului”, a zis ea. O declarație care face mai mult decât un titlu de campioană. Și un public insensibil politic. Să nu judecăm prea aspru, oamenii au venit la spectacol, nu au ei timp de finețuri din astea geopolitice. Genul de spectatori pentru care sportul înseamnă doar o minge, între două feluri de brânză și o cupă de Champagne. Să se pupe mirii, cum ar veni. Doar că un mir nu este tocmai pe мир (Mir - în alfabet latin - înseamnă pace, și în limba rusă și în ucraineană). Copiii, femeile, bărbații și teritoriile celuilalt mir nu au parte de prea mult „mir”, zilele astea. 

Mир mai înseamnă și lumea, în rusă. Acum traducerea corectă a romanului Tolstoi ar fi mai ușor de făcut: Război și lumea sau Război cu lumea. Dar doar până la porțile de la Roland Garros, unde e pace, pace pe pământ.

Desigur, cel mai corect ar fi fost ca sportivii din Rusia și Belarus să nu fie acceptați la competiții, așa cum se și întâmplă în fotbal și nu numai. Au încercat englezii anul trecut, dar au fost aspru sancționați. Tenisul are propriul ONU, iar acesta a decis că e ok să capituleze în fața banului care vine din spectacol. Până la urmă nu asta vrem cu toți?! Puțin spectacol să uităm de războaie și alte fleacuri din astea sâcâitoare.

***

Sunt și lucruri mai prozaice de la Roland Garros, cum ar fi absurdul la care se ajunge când rezistența la schimbare strică până și cheful spectatorilor, iute vărsători de fair-play. Eram de părere recent că una dintre cele mai stupide reguli din sport e sancționarea cu „galben" a fotbalistului care își scoate tricoul pentru a oferi suporterilor și un gol de bust, după reușita unui gol cu mingea.

Regula galbenului din fotbal e mic copil însă față de refuzul patronilor din tenis de a introduce arbitrajul electronic de linie, la cele mai mai mari turnee pe zgură. Ditamai Roland Garrosul preferă, încă, să țină la fiecare partidă, 6-8 judecători de linie în toate colțurile terenului și nici măcar nu apelează la verificare televizată, atunci când există contestări. În locul Hawk-eye-ului, coboară arbitrul, ca un cocostârc, din scaunul semeț, unde își are postul de observare. Se duce el însuși să miroasă liniile și să măsoare urmele, așa cum indienii puneau urechea pe șine să afle dacă se apropie sau nu vreun tren. În timpul unui turneu, sute de arbitri iau mii de decizii pe baza evaluării humane, care, se stie, errare est câteodată, nu chiar rar.

Mai sunt unii ca francezul Kader Nouni care nici măcar nu văd că a căzut mingea de două ori, în fața lor, înainte de a fi lovita de către un jucător, să-l numim generic Rune. Respingerea mijloacelor moderne de arbitraj viciază uneori rezultatul de pe teren. Nu mai amintesc de risipa din buget, de frustrarea jucatorilor sau de nervii spectatorilor.

Toate astea se întâmplă în condiții voluntare. Alternativa e la îndemână, e ieftină si precisă: robotul care strigă instant și implacabil: out. Complet absurd. La polul opus, americanii și alții care nu se tem de tehnologie le permit jucătorilor chiar să verifice computerul și să ceară reluări ale fazei. În ideea că speranța moare ultima, dar nu se predă până nu vede cu ochii ei unde a căzut mingea. In concluzie, puteți să vă uitați numai la Swiatek. La meciurile ei nu e nevoie de hawk-eye, ea însăși e un robot. De tenis.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp