Foto - Profimedia Images
Recunosc că în timpul ultimei vacanțe, pe care am petrecut-o în Valencia, mi-a trecut pentru prima dată prin cap ideea unei relocări. Îmi place prea mult ceea ce fac aici, pentru a trece de la o idee pasageră, mai mult un sentiment de moment, la un plan.
Dorul de ducă a apărut când stăteam pe bancă, în parcul amenajat pe albia râului Turia deviat din oraș, pentru a face loc la kilometri de parcuri și grădini splendide. Nu a fost ceva legat de amenajări sau peisaj sau altceva. Pur și simplu mă uitam la oamenii care se plimbau relaxați, care relaționau ca și cum ei erau mai importanți decât problemele și grijile lor. De altfel, acest lucru l-am observat de multe ori, când călătoresc în Vest, dar mai cu seamă în Spania și Italia. Au un fel de a fi care te invită la viață. Parcă sunt mai conștienți că e important momentul, parcă e mai puțină frustrare și încrâncenare. Și mai multă amabilitate, politețe, disponibilitate la relații interpersonale.
În acel moment, în Valencia am avut sentimentul mai acut ca niciodată noi, românii, trăim într-o țară care se dezvoltă mai mult la suprafață, decât la interior, mai mult la orizontală decât pe verticală. Sigur, umor ca-n România niciunde nu găsești. Sunt și alte lucruri bune aici, de exemplu tunelul dacic, dar cred că peste tot există avantaje și dezavantaje. Nu fac parte din acea categorie care vede lucrurile maniheist, așa că nu voi face o radiografie în care totul e bine la ei și rău la noi.
Să pleci din țară după o anumită vârstă, necesită un pic de curaj și un pic de nebunie. După 40 de ani, mai degrabă devii socialist, decât emigrant. Ce-i drept există și posibilitatea, ca odată ce pleci din România, să te transformi în votant AUR, deci riscurile nu-s de neglijat. Că tot vorbeam de umorul românesc. Cu siguranță, se poate și mai bine.
Pentru generațiile actuale, acasă e acolo unde îți poți conecta laptopul, indiferent sub ce steag. Uneori, țara lor este trenul de la Amsterdam la Bruxelles, alteori o cafenea din Paris sau plaja din Vama Veche. Și așa cum îmi spunea un tânăr de 21 de ani, care își face studiile universitare tot în afara României, experiența asta l-a ajutat să înteleagă că lumea nu este altceva decât un sat mai mare. Adică, i-a oferit o perspectivă mult mai amplă asupra a ceea ce poate face în echipă sau în concurență cu oricine, oriunde, oricând.
Dintre toate locurile în care am fost, în Spania m-am simțit cel mai acasă, după România. Alții, precum Ioana Chicet-Macoveiciuc aka Prințesa urbană, au preferat Olanda aka Țările de Jos unde s-a și mutat împreună cu toată familia. Am urmărit podcastul (Părinți CuMinți, cu Simona Gherghe și Oana Moraru) la care a povestit cum s-a adaptat la mutarea într-o altă țară. Eram contrariat pentru că și-a dat singură greu. Zic greu pentru că mă gândesc, în primul rând, la limbă.
De fiecare dată când aud graiul lor, îmi vine-n cap o caricatură în care se reface scena din celebrul film Posedata. Pe scurt, de la căpătâiul împricinatei mama ei îl liniștește, în caricatură, pe popa care tocmai se pregătea cu crucea-ntr-o mână și cu biblia-n cealaltă, să alunge răul din tânăra țintuită de pat:
„Părinte, opriți-vă! Nu-i posedată, doar vorbește în olandeză."
Părintele poate că s-a oprit, părinții nu o fac niciodată. Indiferent unde aleg să trăiască, familia este țara lor. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Dacă sunt cuMinți, chiar dacă sunt scoși des din ele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
P,S, "si-a dat singura greu...?