„Pe 14 septembrie am urcat în ultimul tren spre Sinaia. (...) Am plecat lăsând înainte un bilet în buzunarul pantalonilor tatălui meu. (...) Credeam că mă înțelege. N-a venit niciodată”

foto: Profimedia

Noțiunea de agent liber („free agent”) sau conceptul de a avea agenție asupra propriei persoane este aproape inexistentă în vocabularul nostru.

O definiție foarte clară este dată de Dr. Gabor Mate într-una din cărțile sale „Mitul normalității” (Myth of Normal): „Conceptul de agency asupra propriului stil de viață se referă la capacitatea ta conștientă și puterea de a lua decizii autonome, preluând controlul asupra modului în care trăiești, muncești și te dezvolți, în loc să fii doar un spectator sau un produs al circumstanțelor externe.”

Chiar așa! Normalitatea este un mit, de cele mai multe ori. E normal să îți asculți părinții, învățătorii, să te porți frumos, să spui „te rog” și „mulțumesc” - să te încadrezi în atât de multe reguli. Cine definește însă aceste norme? Opinia publică, codul bunelor maniere, tradițiile din generație în generație („așa se cade”)?

Este însă destul de rar când un individ se opune tuturor acestor cutume atunci când nu au sens pentru el/ea și își asumă responsabilitatea alegerilor (și bune și rele) și face din asta un mod de viață.

Vă provoc: Mâna sus cei care sincer pot declara că își trăiesc viața în baza acestei libertăți de a fi ei înșiși, fără nici un fel de compromis!

E greu pentru un adult să fie atât de asumat, dar pentru un copil de nici 13 ani? O utopie curată!

Și totuși… Vă scriu astăzi despre un asemenea copil incredibil de inteligent și talentat care a avut discernământul la o vârstă foarte fragedă să spună „asta nu-i pentru mine”, să se ridice și să plece din sânul familiei și să trăiască în baza propriilor decizii. Relatarea nu dorește atragerea discuțiilor/criticilor de parenting (cine a auzit de așa ceva în anii ‘70 în România comunistă?) și nici măcar îndrăzneala de a dezbate un subiect precum emanciparea copilului de la părinți în România de atunci. Sau de astăzi.

Adultul care a devenit Violeta Preda și care nu e scriitor de carieră (este un artist plastic renumit cu lucrări în multe colecții private) a creat un volum autobiografic -„Port pantofi cu aripi - ca să calc strâmb cu stil” - în care descrie acest traseu fantastic, o viață și cursul ei influențate de această plecare de acasă: talentul artistic și dezvoltarea lui într-o școală de artă și cum s-a ajuns acolo, compasul care a ghidat această existență, cum se iubește necondiționat un astfel de copil, dar și femeia de mai târziu, cum evoluează relațiile cu părinții de-a lungul anilor și înțelegerea acestora, dar și lecții importante venite din fiecare experiență a acestei vieți alese cu liberă agenție. Nu fără de angoasele și provocările atașate unui astfel de mod de viață - nu e ușor deloc să trăiești liber.

Citiți cu mintea deschisă și, sper, cu înțelegerea că se poate așa ceva.

„Pe 14 septembrie, cu o zi înainte de începerea școlii, am urcat în ultimul tren spre Sinaia. Am plecat de acasă îmbrăcată obișnuit - o fustă și bluză, sandale galbene de lac, și un pulover albastru primit de la Elisabeta - femeia analfabetă, dar cu un instinct divin, care văzuse în mine mai mult decât văzuse propria-mi familie: « Dacă vrei să trăiești, să faci școală, să ai viața, pleacă. Dacă vrei să ajungi la casa nebuni, rămâi. »

Am plecat lăsând înainte un bilet în buzunarul pantalonilor tatălui meu. I-am scris că lui îi spun unde sunt și că, dacă va simți nevoia să mă vadă vreodată, să știe unde mă găsește. Mulți ani am sperat că va veni.

Credeam că mă înțelege. N-a venit niciodată.”

Care este tema centrală a cărții?

Tema centrală a cărții este libertatea de a nu deveni proiectul altora. 

„Port pantofi cu aripi - ca să calc strâmb cu stil” vorbește despre felul în care iubirea, familia, frica, grija excesivă și așteptările celor din jur pot ajunge să-ți scrie viața fără să-ți ceară acordul. Este o carte despre supraviețuirea aceea zilnică, strâmbă, uneori ridicolă, în care omul încearcă să rămână viu pe dinăuntru, chiar și când toți îl vor „așezat”.

În fond, cartea întreabă un lucru simplu: drumul pe care mergi chiar mai are forma ta sau doar ai învățat să nu te mai plângi că te strânge pantoful?

„Unii oameni merg foarte drept prin viață.

Atât de drept încât, nu văd nimic în stânga sau în dreapta.

De aceea drumurile strâmbe sunt uneori mai interesante.”

Cum descrii stilul în care este scrisă?

Aș spune că este o autobiografie literară neconvențională, scrisă fragmentar, cu umor absurd, autoironie, revoltă și tandrețe. Nu este roman clasic, nu este jurnal cuminte, așezat și nu este self-help cu rezolvare în câțiva pași,

Este mai degrabă o carte-obiect: text + simboluri, dialoguri absurde, amintiri, mici manifeste, + carduri și imagini interioare. Stilul este direct, uneori tăios, alteori foarte vulnerabil, dar aproape niciodată patetic. Am avut nevoie de umor ca să pot spune lucruri grele, fără să le transform în plângere. Umorul absurd a fost felul meu în care să nu sperii pe nimeni.

Cum adresezi expunerea unei experiențe atât de personale, care devine acum publică și poate fi analizată, comentată sau criticată?

Nu e simplu. O carte atât de personală nu iese în lume ca un obiect oarecare. Iese ca o bucată din tine. Știu că odată publicată, cartea poate fi citită, comentată, interpretată sau criticată. Dar sper să pot face diferența între viața mea trăită și opinia cuiva despre felul în care am scris-o. Cititorul are dreptul să reacționeze. Eu am dreptul să știu ce am trăit. Nu am scris cartea ca să cer aprobare, milă sau verdict. De fapt am așezat în afara mea o poveste de-a mea care a stat mult timp înăuntrul meu. Acum orice critică poate veni, dar nu mai are puterea să-mi confiște experiența.

Cui i se adresează cartea? Care este cititorul ideal?

Cartea se adresează oamenilor care au făcut multă vreme ce trebuia, până când au început să se întrebe ce voiau de fapt. Cititorul meu ideal este un om matur, nu neapărat ca vârstă, ci ca experiență. Un om care a simțit măcar o dată că a trăit o viață cu numele lui pe copertă, dar cu paginile scrise de alții, așa cum am și scris,

Este pentru oamenii care au obosit să fie reparați, corectați, sfătuiți, împinși, ajustați și puși în forme care nu le aparțin. Mi-aș dori ca cititorul să închidă cartea și să spună: „Poate nu eram stricat. Poate doar nu mi se potrivea drumul.”

Pentru mine este și azi o obsesie.   

„La treisprezece ani, plecarea a fost o necesitate biologică.

Dacă aș fi rămas, aș fi devenit altcineva. Aș fi pierdut arta, adevărul și libertatea — tot ce mă definea.

Nu a fost o rebeliune de adolescent.

A fost un act de destin.”    

Ce reacție sau realizare ți-ai dori să produci cititorilor?

Mi-aș dori să produc recunoaștere. Nu cred că poate produce neapărat revelații spectaculoase și nu transformări peste noapte, Mi-aș dori ca un cititor să găsească o frază și să simtă: „Da. Exact. Și eu am trăit ceva asemănător, doar că nu știam cum să spun.”

M-am ferit total să dau soluții. Este suficient să te ajute să numești o durere, o revoltă, o libertate, o tăcere. Pentru mine, asta ar fi cea mai frumoasă reacție: cititorul să se simtă mai puțin singur. ( să aflu că și eu aparțin cuiva)

Care parte din procesul creativ ți-a produs cea mai mare bucurie?

Cea mai mare bucurie a fost să fac posibilă apariția vocii mele. Mi-am dat seama că ani întregi am încercat să fiu mai normală, mai suportabilă, mai puțin „prea mult”. Mi-am dat seama că umorul absurd a început ușor, ușor să iasă iar la suprafață.

Înainte vreme eram acuzată că fac mișto de toți și de toate, așa că am luat măsuri și m-am retras cât am putut dintre oameni. Dar, replicile, imaginile, dialogurile simbolurile, toate au început să se lege fără mult efort și să mă bucur că am putut spune lucrurile așa cum au venit - uneori strâmb, uneori comic, uneori dureros.

De fapt, am avut bucuria de a-mi recupera râsul.

„După ce trăiești o viață printre NU-uri spuse înainte de propoziție, înveți două lucruri foarte repede: să te oprești sau să inventezi ocolul”

Care parte ți-a produs cea mai mare tristețe?

Tristețea cea mai mare a venit din constatarea că a trecut mult timp încercând să fiu altfel. Nu m-a durut doar ce s-a întâmplat în copilărie sau în relațiile importante. M-a durut să văd cât de mult m-am cenzurat să nu par prea absurdă, să nu deranjez, să nu par prea tăioasă, prea intensă.

La un moment dat am înțeles că m-am cenzurat ca să fiu suportabilă, dar asta nu m-a făcut deloc neapărat mai iubită. Doar mai ușor de ignorat, cred ca asta e cuvântul.

Asta a fost si este dureros…să vezi că ai plătit taxa normalității și nu ai primit apartenență la schimb; dimpotrivă.

Ți s-a părut, la un moment dat, că scrii despre o altă persoană, total diferită de Violeta de astăzi?

Da și nu. Uneori copilul despre care am scris pare foarte departe de mine. Fetița aceea cu revoltă, cu frică, cu instinct de supraviețuire, cu dorința de a fugi, pare aproape un personaj. Dar, în același timp, îmi dau seama că ea nu a dispărut. Doar s-a ascuns în mine și a continuat să mă tragă de mânecă ori de câte ori ceva nu era adevărat.

Violeta de astăzi nu este total diferită. Este doar o Violeta care a învățat să se uite înapoi fără să mai creadă că trebuie să-și ceară scuze pentru felul în care a supraviețuit.

„Eu nu am fost un copil dificil. Am fost un copil care deranja coregrafia adulților.”

Care este cea mai terapeutică memorie din carte, cea care ți-a produs catharsis?

Una dintre cele mai terapeutice memorii este legată de tatăl meu. Înainte să moară, mi-a spus că alegerea mea de a pleca de acasă fusese cea corectă. Că nimic din ce aș fi făcut altfel nu ne-ar fi ajutat nici pe mine, nici pe ei.

Pentru mine, acele cuvinte au fost enorm de importante. Nu au șters trecutul, nu au reparat nimic, nu au făcut dintr-o dată lumină peste toate rănile. Dar au adus o recunoaștere pe care o așteptasem fără să știu. 

A fost momentul în care am simțit că plecarea mea nu fusese o trădare. Fusese, de fapt, o salvare. Asta a fost catharsis: nu iertarea spectaculoasă, ci recunoașterea simplă că nu trăisem greșit.

„Bob, a fost iubită enorm de tatăl meu, un bărbat blând, și loial constant. Atât de iubită încât iubirea a devenit o presiune pe care nu știa unde să o pună…durerea ei nu avea formă. Se revărsa doar și căuta un loc unde să se spargă. Eu am fost locul acela. Mult mai târziu, am înțeles-o. Nu o judec și nici nu o absolv, doar îmi dau voie să spun, fără vină: „Am supraviețuit iubirii ei”.

Explică, te rog, ilustrațiile și scopul lor în carte.

Ilustrațiile și simbolurile nu sunt decor. Nu sunt puse acolo ca să înfrumusețeze cartea, cum pui o fundă pe o cutie și speri să pară mai scumpă. Ele sunt extensii ale textului. Am scris un pliant în care explic lucrul ăsta.

Pantoful cu aripi, cardurile simbolice, ghidurile, afișul, toate fac parte din același univers. 

Cartea nu este doar de citit, ci și de ținut, privit, atins, explorat.

Cardurile nu sunt tarot, nu sunt diagnostic și nu vin cu verdict de la univers. Sunt simboluri personale transformate în obiecte de reflecție. Ele îi permit cititorului să intre în lumea cărții pe altă ușă, nu doar prin text.

Pentru mine, imaginea și cuvântul au lucrat mereu împreună. (NR: Violeta Preda este un cunoscut artist plastic)

În cartea aceasta, ilustrațiile sunt portretul de autor, felul în care pantoful își arată aripa.

Cum descrii sentimentele tale când vezi întreaga ta experiență de viață concentrată în paginile cărora tu le-ai dat viață?

Este un sentiment greu de descris. E bucurie, teamă, uimire, rușine vindecată, oboseală și recunoștință, toate îngrămădite în aceeași simțire. Când îți vezi viața adunată în pagini, înțelegi că nu mai este doar în tine. A căpătat formă. A devenit obiect. Poate fi ținută în mână. Asta este și frumos, și înfricoșător.

Pentru mine, cartea aceasta nu este doar o apariție editorială. Este dovada că ceva ce părea haotic, imposibil de explicat, a putut fi transformat în formă. Mă uit la ea și simt ceva de genul : „Uite. Am trecut pe acolo. Și nu am dispărut.”

Poate este si dorința de a rămâne ceva în urma mea…o altă obsesie a mea.

Ce ai spune, pe scurt, despre carte cuiva care nu știe nimic despre ea?

Aș spune așa: „Port pantofi cu aripi - ca să calc strâmb cu stil” este o carte-obiect autobiografică despre o viață care a refuzat să meargă drept doar ca să fie acceptată.

Este scrisă, sper eu, cu umor absurd, cu memorie despre care nu știam că exista în mine, poate cu revoltă și tandrețe, pentru că lucrurile sunt deja așezate.

Nu oferă rețete. nu repară pe nimeni cu nimic, nu vindecă,, nu explică nimic. Dar poate apărea lejer în fața celor care au simțit că nu încap în viața pe care alții le-au croit-o. Și poate le amintește că uneori mersul strâmb nu este greșeală. Este singurul fel în care sufletul mai poate rămâne viu.

Cartea „Port pantofi cu aripi - ca să calc strâmb cu stil” este un proiect realizat prin resurse proprii (autoarea neavând o rețea editorială la dispoziție) și este disponibilă pentru pre-comanda aici.

Cea mai mare victorie a Violetei este că a rămas vie într-o lume de manechine.

Ceea ce vă doresc tuturor!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp