„Printre oamenii aceia surescitați și ațâțați, a fost o țărancă care m-a recunoscut. S-a strecurat, probabil că cel care ne păzea s-a făcut că nu o vede, s-a apropiat de mine și mi-a strecurat în sân o mână de cireșe”

 Foto: Andrei Cucu

Cum poate o mână de cireșe să unească vremurile negre și timpurile bune? Cum pot fi, ca simbol, mai rezistente decât clișeul „politicieni vremelnici”? Am pierdut șirul de când, în fiecare an, într-o zi toridă de vară, scriu despre Marșul Vieții - 75 ani… 79 ani... 83 de ani – care au trecut de la Pogromul de la Iași. Suntem în 2024 și am urcat, alături de evreii veniți la comemorare, drumul către cimitirul evreiesc. Din curțile caselor, cireșele zâmbeau în soare. Mi-am reamintit de interviul făcut cu Leonard Zăicescu, care avea 14 ani în 1941, când a avut loc Pogromul de la Iași. Leonard Zăicescu e unul dintre puținii supraviețuitori aflați încă în viață. Mi-a povestit mult, dar acum mi-am reamintit câteva fraze despre o întâmplare trăită înainte de a urca în trenurile morții: „Printre oamenii aceia surescitați și ațâțați împotriva coloanei de evrei care treceau spre gară a fost o țărancă care m-a recunoscut. S-a strecurat, probabil că cel care ne păzea s-a făcut că nu o vede, s-a apropiat de mine și mi-a strecurat în sân o mână de cireșe”.

Am urcat spre cimitirul evreiesc și am stat pentru prima dată mai mult printre copiii și tinerii veniți la comemorare. Tot mai puțini supraviețuitori. Brunetă și mai mică decât steagul Israelului pe care îl ținea pe umeri, are cam șase ani și mi-a spus că a venit cu bunica din Israel la Iași: „Nu știu prea multă engleză, dar am venit la ...istorie”, s-a scuzat zâmbind și a zbughit-o. Politicieni locali, aceiași captivi ai datoriei, cu mesaje transmise, prin consilieri, de la București. E vacanță și la Marșul Vieții și pentru că nu mai suntem în campanie electorală, dar au venit reprezentanți ai comunităților evreiești, primari ai unor orașe din Israel. A fost aplaudat Roni Shabtai, consul la Ambasadei Israelului în România. Într-o moldovenească perfectă, a povestit că, deși putea alege orice țară din lume, a ales România. Pentru ca acum familia lui sa fie mândră că e aici la Iași. Pentru că se trage de aici: „Aici mi-am dorit să fiu!”

 Foto Andrei Cucu

„Nu mai e antisemitism la Iași. Nu îl simt. Muzeul Pogromului și disciplina studiată la școală au efect!”

Scena este amplasată pe aleea care desparte mormintele evreilor morți în primul război mondial în uniforma României de mormintele celor omorâți în pogrom. Primii au numele pe cruce. Ceilalți, nu. O membră a comunității evreiești din Iași spune că patru oameni dragi ei au murit atunci. O întreb dacă mai e antisemtism la Iași, dacă îl simte? „Nu mai e antisemitism la Iași. Nu îl simt. Muzeul Pogromului și disciplina studiată la școală au efect! Istoria evreilor și a Holocaustului”, îmi răspunde. Printre oficialii de la Marșul Vieții, elevi în ie învață istoria alături de copiii evrei. Se joacă împreună și nu au nevoie de cuvinte.

Cine închide ochii la extremism? Sau cui îi e frică?

Am reținut și o parte din discursul deputatului Alexandru Muraru, multă vreme reprezentant special al Guvernului României pentru promovarea politicilor memoriei, combaterea antisemitismului și a xenofobiei: „Acest marș este o tradiție inițiată acum câțiva ani, când partidele extremiste încă nu erau în Parlament și continuă acest mesaj pentru pace și solidaritate. Societatea românească n-a fost pregătită sub nicio formă să se confrunte cu acest val (n.n. – de extremism) care a venit în 2020 și care a crescut de la an la an. Astăzi, eu personal, cred că, prin decizia aceea de comasare a alegerilor, acest val a fost oprit, dar în continuare avem o problemă extrem de mare în aplicarea legii. Cei care sunt chemați aici să oprească extremismul, în formele sale cele mai violente și clare de violență fizică și simbolică sunt procurorii și magistrații. România are această problemă majoră cu justiția, în special în acest caz de aplicare a legii.

Și cred că ați văzut ce au făcut acești lideri ai partidelor extremiste în ultimii ani, multe dintre ele încadrate în fapte penale clare și care nu s-au soldat decât cu niște timide audieri, fără trimiteri în judecată”.

Stau în soare lângă doamna Veronica. De fiecare dată când îmi vine să mă plâng de soare și căldură mă opresc. Doamna Veronica are 90 de ani și vine din Israel în fiecare an la Marșul Vieții. Este și ea o supraviețuitoare. „Nu se uită și asta e datoria fiecăruia dintre noi, mai ales pentru tânăra generație. Viitorul este al celor care vin după noi. Ieșenilor le mulțumesc din toată inima pentru ajutorul pe care-l dau și pentru sprijin”, îmi spune. Cum poate continua viața după ce ai trăit Pogromul de la Iași? Cum reușești să mai zâmbești? Cum poți ierta fără ură? Întrebări pe care le adresez obsesiv supraviețuitorilor. Doamna Veronica îmi ascultă întrebările zâmbind în timp ce ochii i se umplu de lacrimi. Plouă cu soare, ar fi spus bunica mea.

 Foto Andrei Cucu

Cobor singură spre oraș. Liniștea îmbracă cireșii. Mă opresc la primul aprozar și cumpăr o mână de cireșe pe care o dau primului copil întâlnit. A zâmbit. În urmă cu 83 de ani, Leonard Zăicescu a primit o mână de cireșe care poate i-au salvat și ele viața în trenurile morții. Băiatul de 14 ani își pierduse în ziua aceea zâmbetul în curtea Chesturii unde printre sutele de morți își lăsase în urmă și tatăl. Cireșe roșii...

Marșul Vieții, 83 de ani de la Pogromul de la Iași. Marșul Vieții. Nimic de Breaking News. Doar viață.

Pogromul din Iași a fost declanșat în 29 iunie 1941, ca urmare a ordinelor date de regimul Antonescu. La violențe au participat militari, polițiști și jandarmi români, soldați germani, legionari și populație civilă din Iași. Populația evreiască masculină a fost masată la clădirea Chesturii, ori cu forța, ori atrasă cu pretextul că va primi permis de „liber”. Primele mii de victime au căzut la poartă și în curtea Chesturii, lovite în cap cu arma sau bâta, ori împușcate. Peste noapte, cei rămași în viață au fost îmbarcați în două trenuri de vite, rămase în memorie ca „trenurile morții". Primul tren s-a oprit la Călărași, iar al doilea la Podul Iloaiei, după ce au mers foarte încet, după trasee absurde, în bătaia nemiloasă a soarelui de vară. Conform datelor din istoriografia recentă, au murit, în total, în jur de 14.000 de evrei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp