(Foto: Facebook Daniela Zaharia)
Zilele acestea cred că am citit atât de multe postări pe Facebook despre viaţă fericită şi extraordinară a unora dintre noi, încât m-am gândit că dacă aş măsura coeficientul de fericire din România, scalele cu valori maximale ar fi insuficiente.
La polul opus sunt cei care sunt nemulţumiţi, care critică şi arată cu degetul, au nenumărate comentarii contra tuturor, unele mergând dincolo de limbajul civilizat de exprimare, că deh, dacă nu mă ştie lumea îmi permit să spun ce îmi trece prin cap.
La final de an toată lumea face fel de fel de urări, care mai de care „mai speciale”, de genul :
- Doamne, îndură-te de ţara mea!
- Îmi fac griji pentru ţara mea frumoasă…
- 2018 să ne aducă lideri inspiraţi!
- În 2018 vreau o ţară că afară, şi lista poate continua…
Consider că sunt mesaje venite din suflet, pe care oamenii care le scriu chiar le cred şi îi apreciez pentru acest lucru. Doar că am sentimentul că sunt atât de măreţe, încât pe mine ca simplu cetăţean mă copleşesc şi chiar mă sperie.
Am senzaţia că totul este ceva în raport cu care eu ca om mă simt neputincios, aşa că dacă tot nu am nici o putere să schimb ceva, nu-mi rămâne decât să aştept ca nefericirea mea să devină cât de curând o realitate.
Şi până atunci, mă mai întâlnesc puţin cu vecina de bloc la colţul străzii şi să mai ne plângem de cât de greu este să trăieşti în România de astăzi unde nimic nu merge cum ar trebui. Cu ce mă ajută să-mi plâng de milă? Cu nimic, cel mult mă ajută să colecţionez o stare de tristeţe, sau şi mai câştigată aş fi cu o depresie.
Sentimentul neputinţei pare a fi asumat de tot mai mulţi dintre noi. De curând cineva îmi spunea că avem nevoie de vaccinuri contra „victimitei” şi „văicărelii” făcute adulţilor cu precădere. M-am uitat curioasă pentru că nu înţelegeam prea bine ce vrea să spună, cum adică?
A început să-mi explice cu mult calm şi răbdare că dacă fiecare dintre noi şi-ar propune să schimbe lucruri mici, în comunitatea în care îşi duce traiul sentimentul de neputinţă ar începe să dispară şi lucrurile pozitive să devină o prezenţă constantă.
L-am rugat să-mi dea nişte exemple concrete, să pot înţelege mai bine cum fiecare dintre noi „poate beneficia de dreptul la respectarea demnităţii umane pe care îl are oricare cetăţean român”:
- când intri într-o instituţie de stat sau privată, de exemplu, şi funcţionara de la ghişeu răspunde altui client în timp ce tu vorbeşti cu ea, este normal să-I spui că tu eşti clientul ei în acel moment şi nu este corect să îţi consume timpul tău, corect este să răspundă cu informaţii detaliate după ce pleci tu de acolo;
- când curăţenia de pe stradă lipseşte, este firesc să te adresezi celor care sunt plătiţi să facă aceste servicii, şi să faci demersuri până ai un răspuns clar, cu o soluţie;
- când în mijloacele de transport în comun, geamurile, de exemplu, sunt murdare trimite o adresă la cei în măsură, cerând un răspuns scris cu o soluţie.
Cu cât îmi explica îmi dădeam seama că fiecare dintre noi poată să facă ceva concret pentru a trăi civilizat şi în România, şi chiar nu este atât de complicat.
Trebuie doar să ne fixăm nişte obiective clare, specifice de care să fim convinşi că le putem duce la bun sfârşit. Nu trebuie să fie ceva măreţ, ci doar ceva constant şi să simt că reuşesc să fac şi eu o îmbunătăţire cât de mică în comunitatea în care trăiesc. Şi apoi alte obiective, şi tot așa!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
O abordare de dreapta - rarisimă în România, ar fi:
- când intri într-o instituție de stat și ești tratat prost, să fii și mai politicos ca de obicei și să te gândești la bârna din ochiul tău, și de câte ori te-ai purtat tu însuți la fel sau chiar mult mai rău cu alții (chiar apropiați și membri ai familiei - nemaivorbind de necunoscuți), și să îți propui să nu mai faci asta.
- când curățenia de pe stradă lipsește, și vezi un pet, sau o hârtie, să o ridici tu și să o duci la coș. Când un prieten aruncă ceva pe jos, să nu spui nimic, doar să ridici tu și să arunci gunoiul, iar când ai copii, să îi înveți să facă la fel.
- când vezi un geam murdar într-un mijloc de transport în comun, să scoți un șervețel și să-l ștergi tu.
Unui om ce gândește socialist, problema e mereu la alții, și soluția e mereu în schimbarea altora. Autoritatea este forța fundamentală în socialism. În mentalitatea de dreapta, însă, credința și inițiativa individuală sunt forțele fundamentale.