„Copiii noștri au puterea de a ne spulbera calmul de 1000 de ori pe zi”. Cum să „creștem” ca părinți pentru a ne ajuta copiii să crească

Foto: Guliver Getty Images

„Copiii noștri, pe care îi iubim mai mult decât orice pe lumea asta, au « puterea » de a ne spulbera calmul de 1000 de ori pe zi, făcând și spunând lucruri care nu ne sunt pe plac, ignorându-ne cu grație atunci când avem cea mai mare nevoie să colaboreze cu noi. Simțim cum crește furia în noi și ne stăpânim cu greu, sau deloc, tonul vocii, expresia facială, cuvintele și corpul”, spune psihologul de la Diana Stănculeanu, de la organizația Salvați Copiii. Aproape întotdeauna, enervare părinților pe copiii lor are la bază, spune ea, o teamă: teama că ei nu sunt părinți suficienți de buni, iar copiii vor eșua și vor avea o viață grea. 

Este doar una dintre provocările vieții de părinte, despre care psihologii Gaspar Gyorgy și Diana Stănculeanu, autoarea programului All About Parenting, Urania Cremene, și jurnalista Paula Herlo, vor vorbi duminică, la București în cadrul conferinței „Cultivarea inteligenței parentale prin curaj, compasiune și conectare”, organizate de Pagina de psihologie, în colaborare cu Mozaic Media și Salvați Copiii. Deseori, atunci când părinții sunt ocupați, viața unei familii se transformă într-o veșnică amânare. „Când un părinte nu știe să se (mai și) oprească, pentru a fi prezent în relație cu propriul copil, fiecare zi devine doar o speranță a unei zile mai bune. Mereu mâine…”, spune Urania Cremene. Într-un interviu pentru Republica.ro, cei Diana Stănculeanu, Urania Cremene, Paula Herlo și Gaspar Gyorgy vorbesc despre cum putem „crește” ca părinți pentru a ne transforma în oamenii de care copiii noștri au nevoie pentru a crește.

Diana Stănculeanu: Copiii și partenerii noștri de viață sunt „fericiții” câștigători ai celor mai intense reacții emoționale de care suntem capabili

Societatea românească, în ansamblul ei, este destul de intolerantă cu copiii. Este suficient să ne uităm la reacțiile celor din jur când un copil se comportă într-un fel care nu este pe placul adulților sau cu alte cuvinte „deranjează”. Cum am ajuns aici?

Diana Stănculeanu: România este țara în care „bătaia este ruptă din rai”, în care «copilul trebuie pupat doar în somn”, și crește doar dacă „dă mama”; sunt ziceri străvechi care concentrează esența viziunii asupra copilului de-a lungul timpului în România dar nu numai; în acest moment doar 10% dintre copiii lumii sunt completat protejați prin lege de orice formă de violență, fizică sau emoțională asupra lor, în orice context de viață în care aceștia se găsesc – în familie, la școală, în comunitate sau în orice alt tip de instituție. 

În mod paradoxal, România s-a numărat printre primele țări care au interzis prin lege violența asupra copiilor, în 2004, fiind al nouălea stat din lume, din 53 în acest moment, care a făcut acest pas legislativ. De asemenea, suntem de peste 25 de ani stat semnatar al Convenției ONU cu privire la drepturile copilului. 

Generațiile tinere de părinți așteaptă de la micul om inițiativă, autonomie, putere de decizie, responsabilitate și leadership, însă și aceste atribute ar trebui să se nască miraculos tot pe tărâmul cumințeniei.

În ciuda acestor premise legislative favorabile, viziunea noastră asupra micului om este încă limitată de convingeri care dau adultului drepturi sporite și premisa unei cunoașteri de necontestat cu privire la felul în care ar trebui să se dezvolte și să se comporte un copil.Cerem micului om să fie cuminte, respectuos, să-și cunoască lungul nasului, să recunoască și să nu conteste autoritatea adultului și regulile de conduită socială. Generațiile tinere de părinți așteaptă de la micul om inițiativă, autonomie, putere de decizie, responsabilitate și leadership, însă și aceste atribute ar trebui să se nască miraculos tot pe tărâmul cumințeniei. De îndată ce micul om exprimă opinii, solicită, contestă, pune la îndoială, întreabă, filtrează, devine incomod și capătă rapid etichete de tipul „obraznic”, „dificil”, „prost crescut”, care cer automat soluții de disciplinare. Din păcate, chiar și cei mai educați părinți într-ale nevoilor și drepturilor copilului, au adeseori dificultatea de a-i lăsa acestuia un spațiu de experiment și dezvoltare, fiind presați de școală cu precădere dar și de « jena publică », să le solicite constant copiilor lor comportamente și atitudini cuminți și perfect aliniate. Cred că este nevoie de timp, multă educație și o generație de adulți deveniți părinți care să nu fi fost crescută în cultura „capului plecat” pentru ca litera legii, care ne vorbește deja de copii născuți cu dreptul garantat la educație, sănătate, protecție, identitate și participare, de decizii luate „în interesul superior al copilului”, nu în acord cu nevoia și confortul adultului, să prindă viață și să se transpună în atitudini și comportamente corecte și sănătoase față de copiii noștri.      

Care sunt principalele schimbări pe care trebuie să le facem noi înșine, dacă vrem să producem schimbări asupra copiilor?

Diana Stănculeanu: „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!” Cuvintele lui Gandhi sunt la fel de valabile la nivel macro-societal, precum și la nivelul micro, în dinamica familiei. Sunt câteva aspecte de care este important să ținem cont înainte de a ne gândi la aceste schimbări. În primul rând, valorile în spiritul cărora doresc să îmi cresc copilul, valori care, probabil normează și codul de conduită al părintelui. În al doilea rând, modalitățile prin care copilul învață, iar aici aș vrea să atrag atenția asupra puterii exemplului personal asupra cuvântului – copiii învață mult mai rapid din comportamente decât din cuvinte ; să ne asumăm că ai noștri copii vor face mai degrabă ceea ce facem noi, decât ceea ce le spunem noi. Nu în ultimul rând, o grilă de testare a schimbărilor pe care mi le doresc pentru copilul meu, dat fiind faptul că, nu de puține ori, obiectivele pe care ni le propunem în ceea ce îi privește pe copii, au legătură mai degrabă cu nevoile noastre, decât cu nevoile copilului nostru – iar din această grilă nu trebuie să lipsească educația, sănătatea și protecția ; așadar, câtă vreme schimbarea pe care mi-o doresc îl ajută pe copilul meu să învețe și să progreseze, să rămână sănătos la corp și în spirit și să fie (mai) protejat și în siguranță, atunci probabil este o schimbare bună.

O dată stabilite aceste lucruri putem deveni atenți la reacțiile noastre în cele mai diverse situații de viață în care este implicat copilul și să analizăm în ce măsură ceea ce facem și spunem îl ajută pe copil să se apropie de ceea ce ne-am propus împreună să schimbăm/ învățăm, sau dimpotrivă, îl îndepărtează de acest obiectiv.

Cere ajutorul atunci când nu mai poți. Fii blând cu tine și iartă-te atunci când greșești. Spune zilnic oamenilor mici și mari din viața ta „te iubesc” și „sunt recunoscător că ești în viața mea”

Sunt mulți adulți care își pierd calmul în fața copiilor. Cum pot ei să își recapete controlul și să intre în acea stare de care e nevoie pentru a dialoga cu un copil?

Diana Stănculeanu: „Trăim într-o perioadă privilegiată în care știința a ieșit din laboratoare și medii academice și ne-a devenit accesibilă ajutându-ne să înțelegem în ce fel funcționează corpul și creierul nostru. Să ne informăm cu privire la felul în care funcționează butoanele noastre emoționale și în ce condiții ele devin foarte sensibile la « apăsat » este primul pas. Vom descoperi rapid că suntem cu atât mai vulnerabili cu cât omul care ne apasă butoanele este mai important pentru noi. Copiii și partenerii noștri de viață sunt „fericiții” câștigători ai celor mai intense reacții emoționale de care suntem capabili. Copiii noștri, pe care îi iubim mai mult decât orice pe lumea asta, au „puterea” de a ne spulbera calmul de 1000 de ori pe zi, făcând și spunând lucruri care nu ne sunt pe plac, ignorându-ne cu grație atunci când avem cea mai mare nevoie să colaboreze cu noi. Simțim cum crește furia în noi și ne stăpânim cu greu, sau deloc, tonul vocii, expresia facială, cuvintele și corpul. 

Părinții cu un bun exercițiu de reflexivitate și analiză personală vor descoperi în timp că ceea ce numim furie, nervi, iritare, dezamăgire, ascunde adesea o foarte mare teamă. Teama că nu suntem părinții de care copiii noștri au nevoie; teama că ai noștri copii vor eșua și le va fi greu. Teama că, dacă nu vom lua rapid măsuri severe și eficiente, copiii noștri ar putea pierde calea cea bună. Dezamăgirea sau furia unui părinte în fața unei note mici, poate ascunde teama că acel copil va eșua școlar și îi va fi greu în viață. Iritarea unui părinte al cărui copil încalcă regulile, poate ascunde teama că acel copil nu va reuși să se adapteze în societate. Nervii unui părinte al cărui copil „nu mănâncă tot” pot ascunde îngrijorarea că acel copil se va îmbolnăvi sau nu se va dezvolta armonios. Exemplele sunt infinite și particulare de la o familie la alta. Avem fiecare dintre noi aceste „butoane” emoționale vulnerabile cu care ieșim din propriile familii, din experiențele noastre semnificative de viață. Identificarea lor nu este însă facilă, la îndemână. Este nevoie de mult lucru cu sine, de alegerea conștientă de a face asta. Relația cu copiii noștri ne oferă însă cadou exact contextele de care avem nevoie - acestea grele, complicate, încărcate emoțional, în care vindecarea și creșterea noastră poate să înceapă.

Care sunt pașii pe care trebuie să îi faci pentru a deveni mai curajos, mai empatic, mai capabil să te conectezi cu copilul?

Diana Stănculeanu: „Informează-te. Educă-te. Păstrează-ți mintea deschisă și curioasă. Ai grijă de tine. Cere ajutorul atunci când nu mai poți. Fii blând cu tine și iartă-te atunci când greșești. Spune zilnic oamenilor mici și mari din viața ta „te iubesc” și „sunt recunoscător că ești în viața mea”. Toate celelalte vor veni.

Gaspar Gyorgy: „În cercul meu de cunoscuți, există o glumă – toate ni se trag de la mama și tata”

Câte dintre problemele adulților de astăzi sunt cauzate de relațiile pe care le-au avut cu părinții lor?

Gaspar Gyorgy: În cercul meu de cunoscuți, cel al oamenilor preocupați de sănătatea mintală, există o glumă – toate ni se trag de la mama și tata. Desigur că, intenția nu este aceea de a-i judeca sau condamna pe părinții noștri, însă studiile de specialitate ne arată foarte clar că primele experiențe de viață au puterea de-a stabili tipare majore atunci când vine vorba despre traseul nostru în viață. Oamenii se nasc cu nevoia de-a crea relații, noi suntem ființe sociale și conectarea nu este opțională – este o necesitate pentru a putea supraviețui. 

De aceea, felul în care adulții răspund nevoilor noastre de atașament (jargon folosit pentru a descrie nevoia de conectare) ajunge să semene cu o matrice pentru relațiile noastre viitoare. Dacă aceștia mi-au satisfăcut nevoile de bază – de apartenență, de protecție, de a fi văzut, auzit și simțit – atunci, cel mai probabil, voi avea o stimă de sine solidă și o puterea interioară prin care să depășesc provocările vieții; dacă aceste nevoi au fost ignorate sau pedepsite, convingerile despre sine, ceilalți și viitor s-ar putea să-mi transforme viață într-un chin. De asemenea, știm că în funcție de felul în care mediul răspunde solicitărilor noastre, creierul se va dezvolta mai mult sau mai puțin bine. Și lanțul de conexiuni este infinit – majoritatea cercetărilor clinice, atunci când vine vorba despre problemele adulților, au în mecanismele explicative și componenta copilăriei. De aceea, chiar nu este totuna cum și cu ce venim de acasă. În funcție de acest bagaj psihologic și relațional, traseul ar putea să fie mai ușor sau mai greu. Iar partea cea mai intrigantă, așa cum ne dovedește și experiența clinică, este că prin cultivarea inteligenței parentale, multe din traumele copilăriei pot fi evitate, prin urmare avem nevoie de educație, multă educație, dar și de curaj, compasiune și conectare.

Cât de atenți sunt părinții la relația pe care o dezvoltă cu copiii lor?

Evident că de momentele dificile, cele de conflict și de escaladare, am fugi cu toții mâncând pământul, dar atunci când este vorba despre copii părinții ar fi înțelept să își asume curajul de-a empatiza cu aceștia și de-a se conecta la cei mici; altfel, ce rost ar mai avea relațiile?

Ce se va întâmpla la conferința de duminică pe care o organizezi?

Pagina de Psihologie organizează anual câte un eveniment semnificativ în cadrul campaniei naționale #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia; iar anul acesta, ne-am unit forțele cu organizația Salvați Copiii România pentru a crea un impact și mai semnificativ, atunci când vine vorba despre cultivarea relațiilor sănătoase dintre părinți și copii, în medii cât mai variate. Eu cred că salvarea noastră, ca omenire, indiferent că vorbim despre educație, sănătate, evoluție, calitatea vieții etc., este să reumanizăm relațiile pe care le avem cu noi înșine și cu cei din jur. De aceea, obiectul major al vieții mele este să promovez importanța sănătății relaționale sub toate formele ei. Asta și deoarece, știința ne spune, fără niciun dubiu, că atunci când vine vorba despre starea noastră de bine, sănătatea fizică și psihică sau nivelul personal de fericire – cel mai important predictor nu sunt banii, averile, notele sau școlile, ci calitatea relațiilor noastre semnificative. Astfel, pe 29 octombrie, alături de colegele mele Diana Stănculeanu, Urania Creme și Paula Herlo, în calitate de moderator, așteptăm câteva sute de părinți, educatori și specialiști în sănătate – să vorbim deschis și înțelept despre cum îi putem sprijini pe copiii din viețile noastre ca să ajungă adulți fericiți.  

Urania Cremene: Responsabilitate părinților pentru felul în care vor arăta adulții de mâine este mai mare ca niciodată

Care sunt principalele nemulțumiri ale părinților în ceea ce privește relația pe care o au cu copiii lor?

Urania Cremene: Aș spune că, în primii ani, părinții se plâng de lipsa cooperării din partea copiilor. Mai exact: noi, adulții, ne dorim că cei mici să facă tot soiul de lucruri și să le facă de prima dată când li se cere asta, în timp ce copiii manifestă extrem de multe refuzuri, de la vârste foarte mici. Sigur, aceste refuzuri au cauze clare, pe care puțini părinți le înțeleg. 

Înțelegerea cauzelor acestor refuzuri este doar primul pas către învățarea unei alte metode, a unei alte abordări a relației părinte-copil. O abordare care nu vine nici de sus în jos (eu sunt părintele tău și tu faci ceea ce-ți spun eu, o să faci ce vrei tu când o să fii la casa ta), și nu vine nici de jos în sus (tu, copilul meu, ești cea mai importantă persoană din lume și ție ți se cuvine aproape totul). Echilibrul este unul greu de atins și greu de păstrat, de aceea este nevoie de conștiență, iubire necondiționată și învățare. Dacă intrăm în relație cu cei mici folosindu-ne de "programele" în care am fost noi crescuți sau educați, șansele sunt mari să nu ne iasă... După acești primi ani, mulți părinți încep să obosească...să cedeze...să considere că au depus suficient efort și copilul poate fi lăsat să facă mai multe din lucrurile care până "ieri" erau limitate, restricționate, sau interzise de-a dreptul. Mulți părinți trec dintr-o extremă în altă, de la multă disciplină, la lessez-faire. Ce se întâmplă ulterior-ca în orice relație neglijată, de altfe l-, este lipsa conectării. Asta este o altă fațetă a nemulțumirii părinților (și copiilor, de altfel): nu mai am o relație strânsă cu al meu copil, nu mai comunică cu mine, nu mai știu cine este, nu mai "ajung" la el/ea.

Ce le este cel mai greu părintilor de astăzi să le ofere copiilor lor?

Urania Cremene: Ceea ce le este greu să-și ofere și lor înșile: timp. Valoarea acestui timp, nu doar timp petrecut împreună pe aceeași canapea, uitându-ne la un film. Ci timp în care ne privim ochi către ochi, chip către chip, în care suntem acolo cu totul, prezenți. Cei mai mulți oameni astăzi își trăiesc existențele alergând, gâfâind, într-o nemulțumire generalizată față de propriile vieți, obosiți, tracasați, semi-nervoși și în lipsă de răbdare. Dacă un părinte are o astfel de existența înainte de a aduce pe lume un copil, pasul următor este și mai mult haos. Un copil presupune mult timp, dincolo de orice altceva. Când un părinte nu știe să se (mai și) oprească, pentru a fi prezent în relație cu propriul copil, fiecare zi devine doar o speranță a unei zile mai bune. Mereu mâine...

De ce crezi că au cea mai mare nevoie copiii de astăzi? Care sunt acele abilități pe care trebuie să le cultivăm la copiii noștri pentru ca ei să ajungă adulți împliniți și fericiți?

Urania Cremene: Fără doar și poate, asistăm la cele mai multe schimbări pe care vreo generație le-a trăit în timpul vieții ei. Schimbările nu se opresc, ci dimpotrivă. Numărul și amplitudinea lor vor fi din ce în ce mai mari. Nu este despre copiii de astăzi, ci despre adulții de mâine, care vor trăi într-o lume care va avea foarte puțină legătură cu cea în care am trăit noi. Iar noi încercăm să-i înregimentăm în aceleași canoane, în aceleași informații, în același sistem de predare, pe aceleași calapoade. Ne referim-fără să ne dăm seamă-, la aceleași meserii, pe care le-au avut părinții noștri. Ne întrebăm copiii ce vor să se facă și ne așteptăm la răspunsurile standard: pictor, avocat, pompier, medic, etc. Trei sferturi din joburile existente acum nu vor mai exista peste 15 ani! Inteligența artificială este următorul mare pas, care va face ca alte zeci de joburi să fie preluate de orice altceva, decât o ființă umană. În acest context, ceea ce eu susțin mereu este că avem de crescut ființe umane de sine stătătoare, independente, ființe planetare, responsabile, conectate cu ele însele. Oameni flexibili, care să poată lua decizii, care să știe să rezolve probleme, care să poată lucra atât individual cât și în echipă, auto-disciplinați, toleranți și curajoși. Verticali, dar înspre binele comun. Toate tipurile de inteligență le vor fi necesare, iar ceea e le oferă școala astăzi este foarte puțin. De aceea, responsabilitate părinților pentru felul în care vor arăta acești adulți mâine este mai mare decât a fost vreodată.

Paula Herlo: Mi-am luat timp pentru mine ca să îl dau copilului meu

Ce ai simțit nevoia să schimbi la tine atunci când ai devenit mamă?

Paula Herlo: Nu am simțit nevoia să schimb ceva pentru că schimbarea a venit natural. Dacă până atunci eram în permanență pe fugă, aveam o mie de lucruri de făcut într-o oră, iar ideile mi se îngrămădeau în minte în același moment, după ce am devenit mamă toate astea au dispărut. Mi-am luat timp pentru mine ca să-l dau copilului meu. Și a fost minunat.

Care a fost cea mai mare provocare?

Paula Herlo: Cea mai mare provocare a fost să înțeleg care e treaba cu plânsul bebelușilor. Și m-am prins destul de repede. Apoi, să înțeleg ce este cu criza de doi ani, când toți copiii, înțeleg, trec printr-o perioadă mai dificilă. Cu Vladimir a fost mai greu, pentru că nu știam cum să reacționez și, așa cum fac mulți părinți, luam reacțiile lui foarte personal și simțeam nevoia să-mi fac auzită autoritatea de părinte. Noroc că am citit și m-am liniștit. Cu Ania e foarte simplu, pentru că între timp, am aflat ca toate emoțiile acestei vârste trebuie sa le trăiască, iar eu sa le accept și sa-i ajut sa și le accepte la rândul lor.

Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ai învățat de la copiii tăi? Și care sunt acele lecții pe care simți nevoia să le dai mai departe?

Paula Herlo: Copiii mi-au arăt cum se iubește cu adevărat. Mi-au arătat ce înseamnă să fii bun și cum arată fericirea. Pentru că în majoritatea timpului, eu văd doi copii fericiți. Iar când emoțiile, frustrările și nervii pun stăpânire pe noi, învăț cum să le fac față. Încă învăț asta, iar de voi reuși performanța să devin cel mai calm și răbdător părinte din lume, cu siguranță voi da rețeta mai departe.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp