Trauma e de gen feminin

Foto: Inquam Photos / Alexandru Nechez

Uneori mi se pare că toată viața mea e alcătuită din poveștile foarte personale ale unor femei despre traumele lor. Traume pe care le-au dobândit invariabil de la un bărbat. Fie unul care le-a dat viață, fie unul care ar fi trebuit să le fie dascăl, fie unul pe care l-au întâlnit întâmplător prin viață și la care s-au raportat ca la o speranță și și-a sfârșit misiunea ca un blestem. Fiecare amintire a femeilor din viața mea sună ca începutul unui roman de groază, cu un psihopat care face regulile unei lumi întregi. Care lasă în urma lui un univers întors pe dos.

“N-am crezut că mi-ar putea face vreodată așa ceva”, “L-am admirat ca pe tatăl meu, de asta nici nu mi-am pus problema că ar putea ajunge la asta”, “Mi-a făcut viața bucăți și nu cred că mai am destui ani la dispoziție să lipesc totul la loc exact așa cum era” sau “Era tata! Îmi sună și acum total lipsit de logică faptul că era tata. Și tații nu fac așa ceva, tații n-ar trebui să rănească așa, nu?”

Dacă aș pune pe hârtie toate durerile femeiești pe care le cunosc, nu m-aș mai opri câțiva ani. Sunt povești pe care chiar și eu aș vrea câteodată să le pot scrie pentru mine, ca sa nu mă uit și să nu mă pierd printr-o lume în care bărbații iau decizii asupra femeilor care aproape întotdeauna “le aparțin”, oricât ar striga toată filosofia pământului faptul că nimeni nu poate aparține nimănui, căci avem suflet și asta ne predispune la a fi, în primul rând, liberi. 

Dar sunt câteva povești pe care nu le uit niciodată, chiar dacă nu le-am putut scrie. Azi fac asta pentru a pune o cărămidă la fundamentul unei mentalități noi, pe care mi-o doresc construită cât mai repede în țara mea. Țara asta în care femeile sunt executate în văzul lumii întregi, la lumina zilei, pe străzi. E o poveste despre iubirea care face traumele suportabile. Dar nu le vindecă niciodată. Pentru că nimeni și nimic nu vindecă orele deja trecute și lacrimile deja plânse.

Avea 17 ani când părinții au măritat-o cu un băiat “bun” dintr-o familie înstărită. În noaptea nunții îl vedea pentru a doua oară. Prima dată l-a privit un pic când s-au logodit, apoi nu l-a mai văzut câteva săptămâni. Nu îl admira, nici nu îl plăcea vreun pic. De fapt, nici nu îl cunoștea destul cât să simtă orice pentru el. Sentimentele îi erau înghețate. La fel și toate simțurile. Nu-și amintește nimic din noaptea nunții. Dar știa că nu i-a plăcut sigur. Că a durut și că a fost scârbos. Tot în durere și scârbă aveau să se consume și alte nopți, despre care îmi spunea că și le-a șters din memorie. “Un lucru bun a ieșit din asta, măcar!” “Ce?”, o întrebam. “Copiii…”

“A, da!”, răspundeam automat parcă. Dar simțeam deja în sufletul meu de încă copil că nu e plăcut să te măriți și nici să faci copii. Că doare și e scârbos. Poate de asta nu mi-am dorit toate astea niciodată.

Dar anii treceau. Și ea avea acum trei decenii de viață, iar copiii aveau 12 și 5 ani. Nopțile alea în care se întâlnea cu el în așternuturi se transformaseră în nopți de groază. Nopți în care îl aștepta să se întoarcă. Mereu beat. Mereu pus pe scandal. Mereu nervos și gata să trezească copiii. Să-i bată și pe ei.

Scopul vieții ei devenise acum acela de a-și proteja copiii de el. Și de a sta la bătaie și la umilință ca să nu se ducă peste ei în camera cealaltă. De multe ori, însă, nu reușea. Și se arunca în fața lui înainte să-i apuce copila de păr sau să lovească băiatul cu acea curea din piele de vițel pe care o avea de când s-a trezit lângă el după noaptea nunții.

De nervi, îi dădea afară din casă. Uneori afară era iarnă și era frig. Alteori era doar noapte. Și copiii plângeau. Au trăit așa mult timp. Până când el a făcut ciroză și a murit. Copiii l-au plâns. Ea a plâns pentru viața ei îngropată cu el.

Înainte să moară mi-a povestit că ar fi fost poate mai ușor dacă l-ar fi iubit, dacă ar fi avut libertatea să aleagă un bărbat care totuși să-i fi trezit și alt sentiment în afara celui de frică.

Am întrebat-o dacă “bătaia de la un bărbat pe care îl iubești ar durea mai puțin?” Și a zis: “Nu! Pe femeie o doare totul la fel. Și toate rănile ei sunt la fel, indiferent dacă iubește sau nu. Poate sunt chiar mai mari când iubește. Un lucru e sigur și deloc întâmplător: trauma e de gen feminin!”

N-am uitat niciodată cuvintele astea. Și mi le amintesc de fiecare dată când mai moare o femeie, când mai e agresată o femeie, când mai e umilită o femeie. Și știu că sunt multe lucruri pe lumea asta care pot avea un sens contextual. Dar definirea traumei drept eminamente femeiască mi-a rămas cumva întipărită în fiecare por și în fiecare gând pe care îl am. Și mie nu mi-e frică de multe lucruri. Dar de feminitate îmi e un pic. Căci ea predispune la traumă. Și e o lecție pe care o învățăm toate. Direct sau indirect. Pe propria piele sau din povestiri.

Dar gândul e mereu acolo: trauma e de gen feminin.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp