Tatiana Niculescu este scriitoarea care semnează de câțiva ani, la Editura Humanitas, biografiile unor mari personalități ale perioadei interbelice: Regina Maria, Corneliu Zelea Codreanu, Arsenie Boca, Carol al II-lea și Elena Lupescu. De curând a apărut încă una, a excentricului profesor Nae Ionescu, cel care a creat o întreagă generație formată din Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, etc, Nae Ionescu fiind și un mare seducător de care femeile epocii au fost îndrăgostite cu pasiune.
Tatiana Niculescu, sunteți foarte cunoscută ca scriitoare de biografii. De ce v-ați dus în această zonă? Sunteți și Dvs un #peopleperson?
Nu-mi dau seama dacă sunt, dar m-am îndreptat spre biografii dintr-o pasiune mai veche. Eu am trăit ani mulți în Anglia, unde există o cultură solidă și o tradiție puternică a biografiilor. M-au pasionat grozav, iar când m-am repatriat am simțit nevoia de a pune în practică această pasiune și m-am apucat de scris. Mi-am dat seama în toți acești ani de când le scriu că publicul se obișnuiește treptat, treptat și începe să facă diferența între monografia istorică, biografia romanțată, ficțiunea istorică și biografia pur și simplu. La noi, pentru că este o specie literară nouă și fără vreo îndelungată tradiție în spate, trebuie ca, de fiecare dată, să delimitez diferențele și să explic ce presupune ea. Cu timpul, am constatat însă că cititorii devin pasionați de aceasta întreprindere a mea.
Trăiți între două lumi? Între Anglia și România?
Am trăit ani buni și inițial mi-a părut rău că am decis să mă întorc. Dar de curând a început să-mi pară din ce în ce mai bine, fiindcă altfel nu m-aș fi apucat de scris biografii interbelice.
Ultima apărută este biografia lui Nae Ionescu, „Seducătorul domn Nae” și recunosc că mi-a plăcut foarte mult titlul care sună așa… a la Caragiale. De ce seducătorul? De ce acest titlu?
Pentru că, realmente, era un mare seducător, dar nu în sensul limitat și cu conotații exclusiv sexuale pe care l-a căpătat în limbajul de fiecare zi acest cuvânt. Seducător în sensul unei atracții deosebite pe care o exercita deopotrivă asupra femeilor și bărbaților, o atracție care se stabilea prin gândire, mai întâi. Nae Ionescu nu era un om frumos, nu făcea parte dintr-un canon de frumusețe masculină al epocii lui și cu atât mai puțin al epocii noastre. Nu avea aerul unui actor hollywoodian de mare succes. Dimpotrivă, el era complexat că era negricios, că avea trăsăturile ca cioplite, că avea un nume care, inițial, nu îi plăcea deloc, i se părea mult prea comun pentru ambițiile lui, ce poate fi mai comun decât să te cheme Ionescu, Dumitrescu, Niculescu, de pildă?
Treptat a început să se obișnuiască cu acest nume și să-l afișeze într-o cheie ușor autoironică. De aceea îi plăcea să i se spună Nae și de aceea titlul păstrează acest diminutiv. Iar seducătorul, ca să revin la întrebare, se referă la cel care îl are pe „vino-ncoace” care se adresează și minților și inimilor și în sensul acesta Nae Ionescu era un mare seducător, iar seducția consta în capacitatea lui de a jongla cu ideile, de a improviza încontinuu situații și fraze spumoase, de a face bancuri și de a trece cu dezinvoltură de la un registru la altul: de la umor la gravitate, de la paradox, la platitudine, de la jocul de scenă al altora, la propriul lui rol. În familia lui exista o pasiune pentru teatru și el se pricepea de minune să facă teatru din idei și cuvinte, lucru care atrăgea întotdeauna.
V-ar fi sedus, dacă l-ați fi întâlnit?
Probabil că da. Așa cum mă pun în pielea personajelor despre care scriu, așa mă pun și în pielea contemporanilor lor. Și, cu siguranță, așa cum cei mai mulți dintre noi am avut în școală, în facultate, un profesor preferat, sau o profesoară preferată la care ne plăcea totul, mărgelele, ochii, ochelarii, pentru că mai întâi ne dădea sentimentul că gândim împreună, sau că suntem mai deștepți în prezența lui, sau a ei, așa și cu Nae Ionescu, cred că mi-ar fi plăcut la culme să-l văd evoluând într-un curs în care improviza și arunca cu ideile în toate părțile, într-un aparent haos total, din care, spre finalul cursului se închega ideea… Era un joc fascinant și era un profesor cu totul atipic în vremea lui.
Mi-ar plăcea să scriu o biografie a Anei Blandiana la un moment dat…
Ca să te apuci să scrii viața unui om, este o operațiunea consumatoare de timp, energie, resurse. Cât v-ați documentat și cât a durat acest proces?
În cazul lui Nae Ionescu, procesul de documentare a început mai demult pentru că eu m-am apropiat inevitabil de viața lui și de această biografie, scriind mai întâi despe personalități ale epocii care, într-un fel sau altul, aveau legătură cu el. Am început seria de biografii interbelice cu Regina Maria, am continuat cu Regele Mihai, pe urmă cu Zelea Codreanu, cu Arsenie Boca, Carol al II-lea și Elena Lupescu și, documentându-mă pentru fiecare dintre aceste cărți, la un moment dat apărea și Nae Ionescu. Mi-am zis că, până la urmă a venit vremea, adunând de-a lungul timpului un caiet întreg de notițe și fișe colaterale să încep o documentare serioasă pentru biografia lui Nae Ionescu. Și am început-o sistematic cam cu un an și jumătate în urmă. Trebuie spus că nu este o biografie exhaustivă care să urmărească fiecare an al vieții lui, fiecare gest, decizie… Este o biografie care se adresează marelui public și este construită din perspectiva epocii lui și mai puțin dintr-a noastră.
V-ar fi plăcut să trăiți în acea epocă?
Nu cred, nu… Sigur că noi, mai ales după 1990, când am început să descoperim perioada interbelică în afara cheii propagandistice defăimătoare comuniste, ne-am entuziasmat și am avut tendința să o idealizăm atât de mult, încât nu am mai văzut contradicțiile ei, asperitățile ei, greutățile, pericolele politice și de toate felurile. Pe măsură ce a trecut timpul, am devenit mai lucizi, mai realiști în privința acestei epoci și ne-am dat seama că a fost o perioadă cu suișuri și coborâșuri, cu lucruri foarte bune, lăudabile, dar și cu pericole reale. Una peste alta, sunt mulțumită că nu trăiesc în acea epocă, deși e adevărat că… de câțiva ani trăiesc totuși în acel timp, pentru că, scriind despre viețile acestor oameni, obligatoriu mă duc în lumea lor. În acest sens este un privilegiu pentru că, cu fiecare biografie am senzația, ca pisica din povești, că mai capăt o viață.
Există vreo perioadă bună a României în care v-ar fi plăcut să trăiți? Despre epoca interbelică s-a spus că a fost cea mai frumoasă…
A fost, da, vorbind comparativ, pentru că promitea foarte mult, dar nici contextul internațional, nici cel social nu au fost suficient de generoase ca să se împlinească această promisiune. S-a sfârșit prea curând și, până să se închege, s-a dezmembrat aproape cu totul. Nu știu în ce epocă mi-ar fi plăcut să trăiesc, poate într-un secol 18 din capul meu sau din literatură m-aș regăsi, fiindcă am un fond puternic anacronic. Dar sunt împăcată că trăiesc aceste vremuri, istorice aș zice, în care este cu adevărat interesant și palpitant ce putem vedea.
Cui i-ați scrie azi biografia, chiar dacă există printre noi?
Eu vin cu o experiență acumulată într-un spațiu anglo-saxon, unde există această obișnuință de a percepe foarte natural biografia unor oameni încă în viață. Îmi aduc aminte când Tony Blair a obținut al doilea mandat de Prim Ministru, existau deja pe piață 3, 4 biografii. Nu mai vorbim despre Regina Elisabeta, de starurile, de VIP-urile din cinema, sau din muzică, sau din arte. Biografii există nenumărate și foarte diverse, scrise în diverse chei, unele autorizate, unele nu. La noi, din păcate nu există acest inters pentru personalitățile în viață. Mi-ar plăcea să scriu o biografie a Anei Blandiana la un moment dat…
Revenind la Nae Ionescu… Ce păcat că a trăit puțin, 49, aproape 50 de ani… Puțin…
Știți ce este tulburător? Că într-o scrisoare de-a lui din tinerețe, când a împlinit 25 de ani, i-a scris soției lui „sper că am ajuns la mijlocul vieții”. Pare o premoniție, pentru că el moare cu câteva luni înainte să împlinească 50 de ani.
Am avut sentimentul, citind această carte, că a trăit mai multe vieți într-una singură…
Cu siguranță, făcea parte din dimensiunea lui histrionică și de mare actor al propriei vieți…
L-au iubit mult femeile, iar Maruca Cantacuzino s-ar fi sinucis pentru el… ce pasiuni dezlănțuia!
Există în carte un fel de portret robot al femeilor de care era atras Nae Ionescu pentru că am remarcat de-a lungul documentării că aveau multe lucruri în comun. Erau cu câteva luni sau cu ani buni mai în vârstă decât el, erau întotdeauna inteligente, sau cultivate, erau iubitoare de muzică clasică, erau germanofile și vorbitoare de germană și/sau franceză și se învârteau în cercuri selecte. Ele mai au un lucru comun și de finețe și anume că au o predispoziție către dramatism și nevroză, după cum și el are o predispoziție către melancolie, asta când nu are o extraordinară foame de putere și realitate. Iar acestor femei, cum zice Mircea Vulcănescu, li se ard aripile ca în apropierea unei surse puternice de lumină. Adevărul este că seducția o începea întotdeauna intelectual, printr-o formă de comunicare metafizică, culturală, care era cu atât mai periculoasă pentru sufletul unei femei care se implica cu totul în relație și care era tentată să creadă că este femeia vieții lui.
Domnul Nae Ionescu, seducătorul, nu refuza luxul…
Da, și interesant este că, îndată ce a început o relație cu Maria Cantacuzino care era cu aproape 10 ani mai în vârstă decât el, prietenă veche, de dinainte de război, cu Regina Maria, Nae Ionescu a locuit cu ea la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei (azi casa Enescu). Începe să fie preocupat de calitatea cămășilor pe care le poartă, de hainele de casă cu care se îmbracă, există chiar o scenă, adevărată sau nu, în care îi invită pe câțiva dintre studenții și discipolii lui să-l viziteze la Palatul Cantacuzino pe care îi întâmpină într-o elegantă ținută de casă, halat și papuci, semnalându-le acestora un anume raport cu stăpâna casei. Din acel moment, al relației cu Maruca Cantacuznio, Nae Ionescu devine preocupat în a-și găsi rădăcinile familiei și de a rescrie arborele genealogic pe care încearcă să-l facă mai nobil. Nae este un mare histrion și un mare manipulator, dar, în același timp, în fondul lui, (ceea ce Mihail Sebastian a intuit), rămâne un țăran aprig care se maimuțărește făcând pe boierul, însă acesta este și farmecul lui…
Apropo de scrisoarea în care Nae Ionescu scria că la 25 de ani speră că a ajuns la mijlocul vieții, ciudată premoniție, aș ieși un pic din biografia lui Nae Ionescu pentru a reaminti despre Cartea Întâmplărilor pe care ați coordonat-o la Humanitas și în care ați adunat întâmplări, ciudățenii și uimiri din viețile câtorva oameni de litere din România. Vă atrage acest domeniu al inexplicabilului?
Sigur că da, fiindcă nu există viață fără fenomene inexplicabile. Inexplicabile pentru cei care le trăiesc, fiindcă pentru alții misterul lor se dezleagă într-un fel sau altul. Când trăiești un lucru anume pentru care nu ai explicație, nu știi că, poate peste câțiva ani, vei înțelege ce ai trăit, sau ceea ce ai trăit se înscrie într-un șir de evenimente care au făcut din tine ceea ce ulterior vei fi. Mă fascinează ceea ce nu înțelegem despre noi, ceea ce ni se întâmplă cu noi, dar fără noi, ca să zic așa. M-am bucurat foarte mult când am lansat această idee colaboratorilor, dintre care unii mi-au răspuns foarte repede înapoi „ce mult mă bucur, de când așteptam să scriu povestea care mi s-a întâmplat în anul cutare și pentru care nici acum nu am găsit o explicație!” Ana Blandiana chiar mi-a spus că nu are nimic de scris cu excepția unei întâmplări la care nu a îndrăznit să se gândească niciodată și pe care va încerca să o scrie. Până la urmă a scris-o, și cu ea se și deschide volumul și, ceea ce este special, este că în textul cu pricina mai întâi îi dă târcoale întâmplării, nu o povestește de la început, o evită și abia apoi o spune și este o poveste care te pune pe multe gânduri.
Vi se întâmplă să-i visați pe cei a căror viață o scrieți?
Rar mi se întâmplă, iar dacă îi visez, visul nu este foarte pregnant. Îmi aduc aminte dimineața mai mult o atmosferă, decât replici, sau un contur foarte precis al personajelor din vis. Sau visele sunt atât de profunde, încât dimineața, când mă trezesc, nu le mai sesizez în toată coerența lor, sau sunt ca niște artificii care se aprind și se sting repede în capul meu, poate pentru că mă gândesc la persoana respectivă.
Urmăriți interviul video pe cristinastanciulescu.ro.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.