Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

Și eu am trăit un miracol... „Oamenii aveau fețele încremenite și ochii măriți de uluire de parcă văzuseră un extraterestru”

Carte - ilustratie

Cred că mai mult mi-a luat să realizez imaginea cu care am ilustrat acest text, decât să-l scriu. Îl am de mult timp în mine și el s-a activat în timp ce citeam „Cartea întâmplărilor- Mistere. Ciudățenii. Uimiri” apărută la Humanitas și pe care am apucat să o iau cu puțin înainte ca lumea să se închidă.

Am citit-o zilele acestea. Sunt texte adunate de coordonatorul volumului, Tatiana Niculescu, de la scriitori și oameni de litere care au povestit, fiecare în câteva pagini, o întâmplare (sau două) din viața lor pe care nu o pot explica după normele logice și ale rațiunii.

Și am trecut prin uimirile tuturor, am citit întâmplări parcă din alte lumi și ciudățeniile descrise, cu o mare curiozitate. Textele sunt semnate de Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Monica Pillat, Cristina Cioabă, Marius Chivu și mulți, mulți alții…

Curiozitatea mea nu era neapărat stârnită de marketingul implicat în alegerea titlului sau a coperții, cât era a unui om care a trăit nu puține întâmplări ciudate, misteriose și uimitoare, la rândul lui. Dintre toate, povestea Cristinei Cioabă a fost cea mai apropiată de ceea ce și eu am trăit.

Pe când citeam cartea, mi-au venit în minte câteva dintre multele „ciudățenii” care mi s-au întâmplat, din care aș vrea să povestesc doar despre una singură.

Poate cu altă ocazie o să mai povestesc una sau două…

Eram acum 8 ani în Argeș, la ai mei. Și, într-o duminică, am decis să facem o călătorie prin munți cu soțul meu, cu fratele și cumnata mea și cu cei doi copii ai noștri, Theo și verișorul lui, Andrei, care sunt cam de aceeași vârstă, fiind născuți la 3 luni distanță. (Între timp a apărut și Ștefan, dar el nu era născut când a avut loc întâmplarea… Theo și Andrei aveau atunci 4- 5 ani…)

Ajunsesem pe lângă cetatea Poienari, cetatea situată în vârf de munte, până la care trebuie să urci cele 1500 de trepte săpate în piatră sau betonate în multe zone.

Ne-am plimbat la baza muntelui, ne-am oprit la restaurantul de acolo și am decis ca, până vine mâncarea sau până ni se face foame, să urcăm până la cetate. Și, deși inițial ne angajaserăm cu toții să facem asta, pe rând, apoi, unul câte unul au cedat. Am rămas doar eu doritoare și, pentru că erau și băieții cu mine, ceilați au insistat să urc cu ei. Erau mici atunci, foarte mici. Alergau mereu, nu stăteau locului…

Nu prea am vrut să urc cu ei, dar, până la urmă am făcut-o.

Și am urcat, da, toate acele milioane de trepte. La urcare copiii au fost solicitați, au fost cuminți, concentrați, nu au alergat. A fost epuizant, și deja mă gândeam cum va fi la întoarcere cu ei, presimțind că va fi foarte greu.

Așa a și fost.

Mi s-a făcut frică. I-am ținut de mâini, au scăpat și au început să alerge.

După ce ne-am plimbat printre ruine, după ce am văzut valea de sus, din vârful muntelui și după ce s-a terminat turul locului, am început să coborâm.

Abia atunci am înțeles că va fi un coșmar. Băieții au început să alerge și să se joace, în condițiile în care am observat tot atunci că marginea scărilor era tăiată în zidul de piatră, sub noi, de fiecare dată fiind metri întregi de hău, până la următoarea serie de trepte. O scară în zig zag, fără mână curentă sigură – (între timp nu mai e așa)- ci doar un băț lung susținut de altele săpate în pământ sau prinse de pietre.

Mi s-a făcut frică. I-am ținut de mâini, au scăpat și au început să alerge. Oamenii veneau din sens opus, sau coborau râuri din spatele meu, era ceva trafic pe trepte…

La un moment dat, Theo, copilul meu, a ieșit în fața lui Andrei, ferindu-se de cineva care urca, piciorul acestuia s-a împiedicat de picioarele lui Theo, corpul lui Andrei s-a frânt și a zburat pur și simplu spre partea exterioară a treptelor, dând să cadă în hău.

Toate acestea s-au întâmplat într-o fracțiune de miime de secundă, într-un timp care nu poate fi măsurat sau descris, fără ca eu să pot avea o reacție.

Dar fără nicio explicație, cu totul neașteptat, împotriva tuturor evidențelor, mâna lui Andrei, brațul lui stâng, a devenit o entitate în sine, parcă independentă de corpul de care era atașat. Repet, Andrei era foarte mic, nu era stăpân pe reflexele lui, nu era pregătit să cadă și nici nu știa ce să facă în acest caz, era la vârsta la care când cădea acolo rămânea.

Mâna lui, repet, parcă a fost apucată de cineva, s-a răsucit prin spatele torsului într-un fel total nefiresc, s-a întins ca o coardă plină de mușchi (Andrei fiind un băiețel foarte slab la vârsta aceea, subțire ca o nuia), și s-a prins cu zgomot, cu o forță aproape bărbătească de balustrada aflată la un metru înalțime față de nivelul treptelor. Andrei căzuse deja sub trepte, pe sub balustradă, iar brațul lui nu cred că avea mai mult de 30 de centimetri.

De aceea felul în care s-a prins de lemn, într-un timp mai scurt decât cel în care a apucat să cadă, maniera în care a prins balustratda, puterea cu care s-a ridicat singur, ajutat abia după 2 secunde de mine, m-au uluit. Mi-am zis pe loc că a avut reflex, mi-am zis pe loc bine că a scăpat, mi-am zis pe loc, deși nu înțeleageam cum, că s-a salvat singur.

Dar când am ridicat ochii, la baza treptelor se bulucise o grămadă de lume care se oprise în loc.

Oamenii aveau fețele încremenite și ochii măriți de uluire de parcă văzuseră un extraterestru.

Și poate că chiar văzuseră, fiindcă nimic din cele întâmplate nu putuse fi făcut de un copil de aproape 5 ani. Salvarea aceea venise de la o entitate ne-umană.

Abia multe zile după acest incident mi-am dat voie să ies din frica ce paralizase mintea mea și să revizuiesc frame cu frame tot filmul și, oricât de mult am răsucit imaginea aceea cu mâna fragilă a nepotului meu care s-a prins cu putere de balustradă, venind dintr-o poziție total nefirească, tot nu am reușit să înțeleg cum a făcut-o. Și nici azi nu știu.

Text apărut pe site-ul autoarei

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • S-a întîmplat instinctul de conservare cu care ne naștem toți (orice ființă de pe planeta asta). Sigur, la unii oameni se poate atrofia sau dispărea în urma diverselor influențe pe parcursul vieții: culturale, sociale, de educație, religioase etc.

    Creierul e o mașinărie uimitoare, capabil de reacții nebănuite în situații limită, reacții imposibile în situații normale, de siguranță. Dacă cineva ar fi filmat incidentul și l-ați fi revăzut cu încetinitorul, foarte probabil ați fi observat că mîna și-a început cursa către balustradă în fracțiunea de secundă în care a demarat căderea poate chiar un pic mai înainte. De fapt, o ziceți chiar dumneavoastră: "De aceea felul în care s-a prins de lemn, într-un timp mai scurt decît cel în care a apucat să cadă". Chiar nepoțelul a fost "extraterestrul" văzut de cei adunați :)
    • Like 0


Îți recomandăm

litoral 2021

Totul a pornit de la o simplă aluniță pe care o avea pe spate, din naștere. Mereu râdea cu părinții ei - era alunița după care o puteau recunoaște imediat, în cazul în care ar fi pierdut-o pe malul mării. (Foto: Rob Wilkinson / Alamy / Alamy / Profimedia)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Echipa de fericire

„Am tras de mine cât am putut și la 11 și 50 de minute știu că a venit pe lume Teodor. I-am auzit pentru prima dată glasul, l-am simțit pe pieptul meu, i-am văzut pielea, am știut că i s-a pus sângele în mișcare... că a venit pe lume, de fapt”- Alexandra povestește zâmbind cele mai intense 40 de minute din viața ei.

Citește mai mult

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult