„Teama de teamă” care ne poate schimba viața: cum ajungem să evităm metroul, examenele, aglomerația și, în cele din urmă, să nu mai ieșim din casă

Fiecare dintre noi a avut, într-un moment sau altul al vieţii, unele reacţii de tip anxios: fie un atac de panică, fie o angoasă inexplicabilă, fie o stare de teamă intensă fără vreun motiv întemeiat. Se întȃmplă, pentru că psihicul nostru reacţionează nu doar la stimulii conştientizaţi, ci şi la unii subliminali (de tipul unor mirosuri, sunete, detalii vizuale care amintesc de lucruri neplăcute trăite anterior) sau la semnale venite din corp (stări de slăbiciune, de lipsă parţială de oxigen etc). Drept rezultat, psihicul dă semne de panică, mai mult sau mai puţin intense.

Aceste temeri se traduc în stări fizice: ameţeli, tremur al mȃinilor sau picioarelor, transpiraţii abundente, senzaţia de leşin sau gheară în piept, gol în stomac. Toate aceste stări extrem de neplăcute trec de obicei relativ repede (de la minute la maximum o oră) şi nu lasă urme fizice, dar asociază o amintire extrem de neplăcută.

Rezultatul este pe de-o parte faptul că persoana tinde să îşi amintească frecvent episodul neplăcut şi pe de altă parte faptul că acesta este asociat cu un loc sau o situaţie care sunt marcate ca fiind „de evitat”. De exemplu o stare de sufocare asociată cu un drum cu metroul într-un vagon în care era foarte mare înghesuială sunt marcate psihic drept „evită să iei metroul”.

Ei bine, aici este problema. Formularea de evitare este de obicei mult mai simplistă decȃt cazul în sine şi duce la reguli mult mai restrictive. În exemplul de mai sus cel mult ar fi trebuit decis că „mai bine aştept un alt tren dacă vagonul de metrou este extrem de aglomerat’, sau şi mai corect „dacă sunt obosit/ă, nemȃncat/ă, sau e foarte cald, mai bine nu mă urc într-un vagon de metrou aglomerat”. Din păcate, sub influenţa unor stări extrem de neplăcute, oamenii tind să nu analizeze prea mult detaliile situaţiei şi uite aşa ajung să nu mai folosească deloc metroul, pentru că o dată nu s-au simţit bine, uitȃnd complet de alte multe dăţi cȃnd călătoria cu metroul nu a produs niciun efect negativ.

Puneţi în locul metroului o prezentare publică, un examen într-o sală fără ventilaţie şi în căldură, o aglomeraţie la un festival, un lift care s-a blocat între etaje … fenomenul este acelaşi. Şi ne duce la primul efect al anxietăţii, evitarea.

Din păcate lucrurile nu se opresc aici. Dacă cineva a trecut printr-o stare de anxietate puternică, impactul este extrem şi apare temerea că acest lucru se va repeta. De fapt apare „teama de teamă” iar persoana începe să exploreze anticipativ şi posibilitatea ca stările să se repete în alte conjuncturi similare. Drept care teama de metrou devine teamă de transportul în comun în general, teama dinaintea unui examen dificil se extinde la toate examenele, teama de reacţii anxioase în situaţii noi devine teamă de a ieşi din casă, teama de a se face „de rȃs” într-o situaţie anume devine fobie socială, şi aşa mai departe.

Aceasta este spirala anxietăţii, care, dacă nu este stopată la timp, duce la retragere, izolare, atȃt socială cȃt şi spaţială (şi sunt destule persoane cu anxietate care pur şi simplu nu mai ies din casă) precum şi la o reducere dramatică a opţiunilor de viaţă. La baza acestei spirale stă teama de a nu mai încerca senzaţiile fizice neplăcute specifice unui atac de panică sau unei crize de anxietate.

Ce e de făcut?

În primul rȃnd este de înteles că aceste senzaţii organice sunt asociate cu un context foarte specific, cuplat cu anumite slăbiciuni de moment ale organismului şi nu cu situaţii generale. Este bine de privit precis la momentul în care s-a produs criza de anxietate şi de căutat cu atenţie ce a declanşat-o. Uneori e vorba de spaţii aglomerate şi lipsite de ventilaţie, alteori de un eveniment foarte specific (un accident de maşină, blocarea liftului între etaje, etc), alteori organismul era slăbit (lipsă de hidratare, oboseală etc), alteori pur şi simplu psihicul trecea prin momente neplăcute (doliu, separare sau divorţ), iar anxietatea a fost declanşată de un stimul din mediu care a adus brusc în conştiinţă situaţia neplăcută traversată de persoana în cauză. A întelege ce a produs momentul anxiogen este extrem de important, pentru că astfel ne putem da seama că anxietatea nu pluteşte în aer, căutȃnd să „înhaţe” o persoană precum un vultur ieşit în căutare de pradă, ci este ceva produs de creierul nostru.

Al doilea pas este să ne reamintim cȃt de frecvente au fost cazurile în care am fost în aceeaşi situaţie fără să avem reacţii anxiogene - de fapt acestea sunt regula, iar anxietatea este excepţia.

Dacă identificăm o cauză organică, putem să ne luăm nişte măsuri de precauţie minimale (să avem o sticlă de apă la noi, dacă deshidratarea era de vină, sau o tabletă de ciocolată, dacă a fost o criză hipoglicemică, sau un evantai dacă temperatura excesivă a fost de vină).

Dar dincolo de acestea este bine să ne amintim că de cele mai multe ori crizele anxioase apar din cauza faptului că ne este teamă să nu se repete o criză de anxietate, şi că această teamă de teamă este cea care va declanşa următorul atac de panică. Drept care nu restricţionarea activităţii este soluţia, ci a ne repeta că şi dacă se va întȃmpla din nou, ştim să îi facem faţă, pentru că am mai trecut prin asta şi am reuşit să ne descurcăm. Dacă ne vom programa prin a ne spune: „ei bine, am mai avut un atac de panică, ştiu că e neplăcut dar ştiu că trece şi nu are efecte pe termen lung”, atunci ne va fi mult mai uşor să învingem anxietatea.

O metodă bună este aceea de a duce „filmul mental” pȃnă la capăt, respectiv a nu ne opri la momentul cȃnd se declanşează ipoteticul atac anxiogen: „mă duc la metrou, urc în vagon şi mă panichez”. Ei bine, şi după ce se întămplă? „O să-mi tremure picioarele”. Bine, mă așez pe un scaun, Sau mă agăț bine de o bară de susţinere. „Şi o să îmi fie greu”. Bine, şi? O să fie greu 5-10 minute, pȃnă ajunge metroul la destinaţie. E la fel de greu ca atunci cȃnd am urcat pe munte şi mi-am pierdut suflul, dar apoi mi-am revenit. Şi şi de data asta se va întȃmpla tot aşa. Va fi poate neplăcut, dar neplăcut nu înseamnă că nu se poate. Ca să nu mai vorbim că e foarte posibil ca acest lucru să nu se întȃmple deloc, iar eu voi putea folosi în continuare metroul, care este un mijloc de transport foarte avantajos.

Dacă stăm bine să ne gȃndim, un atac de panică sau o criză de anxietate au efecte fizice neplăcute, dar mult mai uşoare şi pe termen mult mai scurt decȃt, de exemplu, o gripă. Totuşi, niciodată nu ajungem să nu mai ieşim din casă de teama de a nu lua gripă - cel mult stăm la distanţă de persoanele infectate, evităm aglomeraţia sau purtăm o mască în perioadele cȃnd este epidemie de gripă, şi dacă totuşi ne „căptuşim” cu vreun virus … mergem mai departe. Cam tot aşa ar fi de tratat şi anxietatea, fără a intra în spirala retragerii.

Articol apărut anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp