O prietenă olandeză mi-a spus că, înainte de a se muta în București, a aflat la un training că ținutul scaunului, ajutarea cu haina sau sărutarea mâinii sunt expresii de politețe în România. Despre diferenţele culturale

Foto: Diane Randell / Alamy / Profimedia

Trăim într-o lume care, datorită comunicaţiilor practic instantanee şi a transportului eficient, a devenit un „mic sat”. Asta înseamnă că, din ce în ce mai des, ne vom încrucişa, pe străzi, la birou sau în activităţile sociale, cu persoane diferite, care vin din toate colţurile lumii. Unele diferenţe sunt vizibile în aspectul fizic evident diferit al celor ce provin de pe alte continente. Altele nu sunt vizibile la prima vedere, dar sunt mult mai profunde: este vorba de diferenţele culturale.

Fiecare dintre noi a crescut şi a fost educat într-o anumită societate, societate caracterizată printr-o serie de norme culturale, obiceiuri şi cutume. De exemplu, când am călătorit într-o ţară arabă, i-am povestit ghidului local despre vechea tradiţie românească (apusă acum) a zestrei fetelor de măritat; omul a fost absolut şocat, deoarece, în cultura tradiţională arabă, bărbatul este cel care trebuie să adune suficient de mult „cheag” pentru a-şi „cumpăra” soţia (de fapt pentru a-i oferi o sumă de bani suficientă pentru a-i asigura femeii traiul în caz de divorţ sau deces al soţului).

În cultura românească, atunci când cunoaștem un copil care ni se pare simpatic sau faţă de care dorim să ne exprimăm tandreţea, un gest destul de frecvent este acela de a-l mângâia pe cap, ciufulindu-i părul. În Tailanda a atinge capul cuiva este un gest ofensator, capul fiind considerat sfânt. În România suntem învăţaţi să mâncăm fără a scoate zgomote, pe când în China a sorbi supa cu zgomot este un semn de apreciere. Aflăm despre asta înainte de a călători în China sau de a primi oaspeţi chinezi, dar … obişnuinţa de o viaţă ne face să ne simţim puţin dezgustaţi când auzim zgomotul unor sorbituri, care sunt de fapt apreciative.

Dar diferenţele acestea apar nu doar atunci când două persoane sunt separate de o jumătate de glob. O prietenă olandeză care a lucrat câţiva ani în România îmi spunea că înainte de a se reloca în Bucureşti a fost chemată la un training în companie şi i s-a explicat că în România gestul de a i se ţine scaunul pentru a se aşeza la masă, a-i fi ţinută haina pentru a se îmbrăca mai uşor sau a-i fi sărutată mâna de către bărbaţi sunt gesturi ţinând de politeţe şi nu reprezintă nici misoginism şi nici vreun fel de avans sexual.

În Statele Unite nu există obiceiul de a lăsa femeile să intre primele într-o încăpere sau a le deschide uşa; deşi ştiam acest lucru la nivel raţional, simţeam de fiecare dată când un amic american se năpustea înaintea mea în lift o undă de indignare la adresa lipsei de educaţie a „individului”, ba chiar mă simţeam înjosită … deşi privind lucrurile prin perspectiva lui culturală omul pur şi simplu era mai aproape de uşă decât mine şi se grăbea să elibereze locul de trecere.

Diferenţe de acest tip există şi la nivelul relaţiilor de serviciu, şi nu întâmplător companiile multinaţionale insistă pe cultura companiei ca un factor unificator. Cu toate acestea, de multe ori apar frecuşuri din motive greu de conștientizat, dar care de fapt ţin de obiceiurile diferite ale unor culturi diferite.

Ei bine, şi de ce ne-ar privi pe noi acest lucru?

Din mai multe motive.

Unul ar fi pentru a fi în temă atunci când călătorim. De la a înţelege cum se mănâncă (orele de masă, ordinea felurilor, manierele) până la a avea aşteptări corecte referitoare la orarele de deschidere ale magazinelor, trecând prin a şti când este în regulă să avem contact vizual cu o persoană cu care interacționăm în cursul vizitei şi când acesta poate fi interpretat fie ofensiv, fie ca o invitație nepotrivită, lucrurile de învăţat pentru a nu fi surprinși într-o altă ţară şi pentru a nu da o impresie rea sunt nenumărate.

Al doilea motiv este acela al faptului că avem şi noi vizitatori, de mai scurtă sau lungă durată, iar cerinţele lor sau modul de a le exprima pot părea fie extrem de ciudate, fie dovadă de „lipsă de educaţie”, fie chiar ofensive – asta dacă nu ştim că oamenii au crescut cu alte reguli.

Din ce în ce mai des apar prietenii sau chiar cupluri interculturale; aici diferenţele culturale pot crea multe frecuşuri, pentru că una este să „ştim intelectual” şi alta este să înţelegem acest lucru la nivel emoţional.

Bun, şi cam ce ar fi de făcut?

În primul rând să acceptăm că aceste diferenţe culturale există, să nu credem că ceea ce „nouă ni se pare normal” este ceva cu valabilitate universală. Apoi ar fi să ne interesăm de ceea ce este considerat acceptabil, politicos, dovadă de bune maniere sau dimpotrivă, ofensiv, insinuant în cultura tării pe care o vizităm şi să încercăm să respectăm normele locale. Cel mai probabil nu ne va reuşi întotdeauna, dar măcar putem încerca sau, dacă ne dăm seamă, din răspunsul tensionat al celor din jur, că „am greşit-o”, să ne cerem scuze şi să explicăm valoarea acelui comportament în cultura din care venim.

Al doilea lucru este să fim precauţi în judecarea persoanelor care vin din altă cultură. Ce ar fi de făcut este în primul rând să clarificăm: uite, în cultura mea este considerat nepoliticos ca un bărbat să intre pe uşă în faţa unei femei, chiar necunoscute, la tine în ţară cum este?

E drept că probabil vom avea mereu o primă reacţie de respingere a unui obicei cu care nu am crescut, dar suntem oameni raționali, şi e important să nu ne lăsăm conduși de impulsul negativ de moment, ci să ne reamintim că un gest poate însemna un lucru într-o cultură şi complet altceva în alta (atenţie mare şi la gesturile cu degetele, care şi ele pot fi interpretate complet opus în culturi diferite).

Dacă relaţia cu cineva care vine dintr-o cultură diferită ajunge mai strânsă (coleg de birou, prieten apropiat sau partener(ă) de cuplu) atunci este util să nu fie lăsat ca aceste diferenţe să ducă la acumulare de tensiuni. Este bine să fie discutate deschis, explicată reacţia emoţională imediată şi eventual să se ajungă la un compromis, pentru că fiecare are arii unde are mai mare flexibilitate de adaptare şi zone sensibile, care pot duce mai uşor la stări de tensiune ce pot degenera în ceartă sau resentimente.

Dar, în orice caz, este extrem de util să ne întrebăm, înainte de a eticheta pe cineva după „cei șapte ani de acasă ai mei”, oare cum suntem noi văzuţi prin prisma „celor șapte ani de-acasă ai lor”. Ca de obicei, clarificarea şi negocierea sunt extrem de importante şi pot detensiona relaţiile care altfel riscă să se învenineze foarte uşor fără ca cineva să aibă intenţii rele (ba uneori tocmai din cauza celor mai bune intenţii, dar unele exprimate doar prin prisma uneia din culturi).

articol publicat anterior pe blogul autoarei 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp