120 de ani de Deutsche Grammophon la Tokyo. Istorie în galben și verde smarald

Foto: @ Diego Matheuz, twitter

Marketing, da, dar unul di granda: 30.000 de flori galbene sacrificate pe scena de la Suntory Hall Tokyo pentru o singură seară, cea a concertului de gală din 5 decembrie 2018. Aniversarea a 120 de ani a celei mai vechi case de discuri din lume merită carnagiul, florile sunt efemere dar sunetul somptuos al live-ului va rămâne pentru totdeauna. Și amintirea lor. Deutsche Grammophon, cel mai vechi label dar și cea mai pe val companie din industria discului clasic are ca logo o lalea galbenă – au fost și lalele în aranjamentul din cea mai frumoasă sală de concerte a Japoniei, o țară cu un apetit considerabil astăzi pentru muzica clasică, au fost și multe VIP-uri, cu împăratul Akihito și împărăteasa Michiko invitați speciali ai serii. Pe scenă, și pe disc, Saito Kinen Orchestra și Diego Matheuz într-un program suculent cu Ceaikovski, Beethoven și Saint-Saëns - de pe disc lipsește BWV 1042, Mi Majorul bachian din posibile rațiuni temporale. Solistă, Anne-Sophie Mutter care taie respirația într-o rochie verde smarald ce se decupează cinematografic în marea de galben a scenei.

Japonezii încă îl iubesc pe von Karajan și o vor iubi încă mulți ani și pe pupila lui, violonista invitată de onoare și artist exclusiv DG de prin anii 80, de când a înregistrat și primul disc cu Seiji Ozawa, al doilea și cel mai emoționant invitat al serii. Acum o conduce în ultima lucrare a galei de la Tokyo Introduction și Rondo Capricioso de Saint-Saëns. Dirijează așezat, e foarte slăbit, încă nu și-a revenit complet după ce a fost operat de cancer acum 8 ani. Apare foarte rar pe podiumul dirijoral dar în această seară cele aproape zece minute de dialog cu orchestra și vioara solistei germane sunt incadescente.

Interpretarea e ireproșabilă, de la primele acorduri ale polonezei crocante din Oneghin când vine surpriza sonorității orchestrei. A fost înființată de Ozawa î1984 în onoarea profesorului său, violoncelistul și dirijorul Hideo Saito. Simfonia a 5-a de Ceaikovski e grandilocventă, fără clișeul efuziunii patetice în celebrul andante cu solo de corn și are un sunet de-a dreptul american și neașteptat de omogen pentru o orchestră de festival. Mutter e ca întotdeauna fascinantă. În Saint-Saëns atmosfera e aproape transcedentală. Vioara nemțoaicei se transformă într-un fluid arzător care magnetizează lacom respirațiile, cu un Seiji Ozawa împuținat fizic la pupitru, coafură rebelă ca zăpada acum, gestică minimalistă și aceeași privire de oțel.

Haruki Murakami, prietenul și admiratorul său e în sală, pe locurile VIP. De acolo îmi imaginez că-l privește oarecum îngrijorat pe conlocuitorul din ”Absolutely on music” – cartea a apărut și în limba română în sfârșit, la sfârșitul lunii noiembrie, la Polirom, în traducerea și notele din japoneză a Mihaelei Albulescu și o recomand tuturor. Murakami e și în notele de linie ale bookletului de cd, unul de lux sub semnătura sa, în care se întreabă dacă muzicienii orchestrei n-au cumva probleme cu polinoza din cauza mării galbene de flori și îi aduce, previzibil dar atât de calin, un omagiu șefului său preferat de orchestră:

”To me, dynamic, warm and tasteful conducting style of Mr. Seiji Ozawa ― hard to believe it comes from a body so slender―created a climax of its own. In an attempt to highlight the soloist in an ensemble, especially in a piece like “Rondo Capriccioso” written to demonstrate the virtuosity of the violinist, Seiji Ozawa shows his calm yet steady leadership. It was the moment of truth where the genius of Seiji Ozawa as a conductor manifested. I know I’m not the first one to say this, but to him, even the smallest details are worth respecting as well as the big outlines of music, both of which he takes under his total command. And he never let the emotional climax be left up to mere chance. Once maestro takes the podium, everything becomes tense. From the face of players in the orchestra to the tone of each instrument to the overall air surrounding the hall, everything. As if he had cast a magic spell on them all.”

DG, casa de discuri clasice a lalelei galbene a fost fondată pe chiar 6 decembrie 1898 de inventatorul gramofonului, inginerul american de origine germană Emile Berliner iar numele său este astăzi sinonim cu excelența în înregistrările clasice. Nebunia aniversării celor 12 decenii nu se va opri pe aici, labelul german a început sărbătoarea la Beijing în Orașul interzis (foarte curând vine și înegistrarea) și noiembrie la Berlin cu milioane de spectatori în live stream și o va continua și anul acesta într-o serie de încă trei concerte europene DG 120: 19 ianuarie Hamburg cu Hélène Grimaud, Gewandhausorchester Leipzig și Andris Nelsons, 9 aprilie Hanovra cu Vienna Philharmonic Orchestra și același Nelsons și 1 mai Londra, la Royal Albert Hall cu Peter Gregson and Víkingur Ólafsson.

De menționat în cadrul DG 120 și The Shellac Project, o colaborare cu Google Arts & Culture ce va restaura câteva capodopere din arhivele istorice, aproape 400 de track-uri disponibile prin DG pe platforme ca Google Play Music, YouTube Music, Spotify, Apple Music and Amazon Music. O sărbătoare în care trecut și prezent devin sunet, unul excelent.

120 YEARS OF DEUTSCHE GRAMMOPHON

The Tokyo Gala Concert

Tchaikovsky: Polonaise from Eugene Onegin, Op. 24

Tchaikovsky: Symphony No. 5 in E Minor, Op. 64

Beethoven: Violin Romance No. 1 in G Major, Op. 40*

Saint-Saëns: Introduction et Rondo capriccioso, Op. 28*/**

Anne-Sophie Mutter*

Saito Kinen Orchestra

Diego Matheuz · Seiji Ozawa**

Int. Release 01 Jan. 2019