Foto: Guliver/ Getty Images
Unul dintre cei mai importanți indicatori ai sănătății noastre mentale este legătura puternică de atașament care se creează între noi și partenerul de viață. Ca oameni, suntem ființe sociale care au trăit în triburi milenii la rând. Natura a făcut în așa fel încât noi să putem supraviețui grație faptului că ne-am putut baza unii pe ceilalți. Cu timpul însă, mai ales în ultimele decenii, oamenii au ales, tot mai des, să nu mai trăiască în comunități extinse – familiile devenind tot mai mici și mai distanțate de „trib“. Așa se face că multe nevoi importante, care odinioară erau îndeplinite de o întreagă rețea umană, acum sunt plasate în responsabilitatea celor doi parteneri de cuplu. Asta a dus la o presiune tot mai crescută asupra legăturii dintre cei doi parteneri și, implicit, la o serie de studii clinice cu privire la anatomia psihologică a relației de cuplu. Astfel, oamenii de știință au conchis că, așa cum există un atașament specific între părinți și copii, la fel există și între doi oameni care se iubesc și aleg să trăiască împreună. Iar pentru ca relația de cuplu să aibă un viitor, este bine să cunoaștem adevărurile științifice despre atașamentul manifestat de adulți.
Aceste descoperiri din sfera psihologiei relaționale ar trebui să facă parte din categoria informațiilor de cultură generală și sănătate a familiei. Cu toate acestea, din păcate, nu ne sunt predate nici în familie, nici la școală. Dar zilele acestea – că tot ne aflăm în luna în care toată lumea își amintește de importanța iubirii – poate că găsim ceva mai multă disponibilitate pentru a înțelege ce se întâmplă (mental și emoțional) într-o relație de iubire. Iată, așadar, 13 adevăruri științifice despre relația de atașament dintre doi parteneri de cuplu.
Atașamentul este o forță motivațională înnăscută și ne însoțește pe tot parcursul vieții. Căutarea și menținerea contactului interpersonal este unul dintre principalele sisteme umane de supraviețuire. Interdependența ne este la fel de necesară nouă, oamenilor, ca oxigenul, apa și hrana. Aceasta nu este o trăsătură specifică copilăriei, pentru ca să putem spune că mai apoi dispare în timp. Este o forță psihologică ce ne definește întreaga viață. Când ne simțim neajutorați, neputincioși sau îngrijorați, e firesc să căutăm alinare în brațele persoanei împreună cu care formăm un cuplu. Acesta este răspunsul biologic al creierului uman, atunci când oamenilor le este greu.
Dependența sigură și autonomia sunt două fațete ale aceleiași monede. Este impropriu să vorbim despre „independență totală“ sau „supradependență“ în raport cu cei din jur. Dependența poate fi doar de două feluri: eficientă sau ineficientă. Prima duce la cultivarea autonomiei și a stimei de sine. Dependența sigură și autonomia sunt asemănătoare celor două aripi ale unui porumbel; ele asigură supraviețuirea și evoluția noastră în viață. Fiecare partener de cuplu are de asimilat în povestea sa de viață lecția dependenței eficiente, pentru că interdependența este parte a condiției umane, în vreme ce autosuficiența și separarea totală sunt doar mituri, iluzii și „văzduhisme“. Nu este nimic rușinos în a recunoaște că suntem dependenți de partener sau parteneră ori că starea noastră de bine depinde de calitatea spațiului relațional dintre noi.
Atașamentul este un refugiu în fața vitregiilor sorții. Prezența conștientă și certă a partenerului de cuplu (ca figură principală de atașament) este cea mai valoroasă sursă de confort psihologic și de securitate afectivă la care putem avea acces. În schimb, prezența inconștientă și indisponibilitatea celuilalt reprezintă serioase surse de distres (un stres anormal și toxic, cauzat de neputință și blocaj). Atașamentul sigur este un antidot natural pentru stările de anxietate și vulnerabilitate. Când ne este cel mai frică, simplul fapt că ne gândim la stabilitatea și soluțiile pe care obișnuiește partenerul să ni le ofere reprezintă un factor de liniștire. Asta ne face, din start, mai încrezători în forțele noastre – și exact asta înseamnă că relația de cuplu este una sănătoasă.
Atașamentul ne oferă o bază de siguranță, atunci când explorăm lumea. Legătura de atașament e ca o baliză – care nu doar că îți semnalizează unde încep apele tulburi, ci te și leagă de pământ solid. Existența unui atașament de cuplu extinde posibilitățile omului de a explora și îi facilitează adaptarea la conjuncturile externe. O astfel de bază susține procesul natural de învățare, deschiderea cognitivă față de noi informații, asumarea de riscuri, activarea curajului și ajustarea continuă a percepției despre sine, lume și viitor. Cei mai de succes oameni, dar și cei mai fericiți sunt aceia care au relații de cuplu sau de prietenie în care se pot simți cu adevărat în siguranță.
Accesibilitatea și empatia sudează legătura de cuplu. Cărămizile psihologice ale conexiunilor sigure sunt accesibilitatea emoțională și disponibilitatea psihologică. Din perspectiva relației de atașament, orice răspuns comportamental este mai bun decât lipsa totală a acestuia. Absența feedbackului relațional transmite semnale de genul: „Persoana ta nu contează suficient de mult pentru mine“ și „Între noi nu există nicio legătură specială“. Asta, fiindcă – în absența unor informații clare – mintea își spune povești (iar acestea nu se clădesc pe fapte concrete, ci pe fricile noastre cele mai ascunse). Mai mult, de vreme ce relațiile de atașament sunt contextele în care se nasc cele mai puternice reacții emoționale, tot în interiorul cuplului emoțiile au și cel mai puternic impact. Metaforic vorbind, emoțiile reprezintă muzica pe care partenerii o aud, iar atașamentul este stilul de dans al celor doi. De aceea, oamenii se simt cel mai bine atunci când iubesc; dar dacă sentimentele nu le sunt împărtășite, pot ajunge să sufere cu adevărat.
Frica și incertitudinea activează și mai rău nevoia noastră de atașament. Conectarea cu cei dragi este principala formă de protecție și de recalibrare psihologică, pentru a depăși momentele grele și lipsa de sens. Atunci când percepem o amenințare, se activează în creierul nostru sistemul emoțional de alarmă (care ne îndeamnă să ne protejăm). Iar dacă relația noastră de cuplu este una solidă, vom căuta adăpost sub aripa ocrotitoare a partenerului. Însă dacă relația e disfuncțională – și, deci, nu reprezintă o bază de siguranță – există riscul să căutăm să ne adăpostim în brațele altei persoane ori să recurgem la adicții și comportamente autodistructive.
Reacțiile emoționale la pierdere sau distanțare sunt previzibile. Dacă solicitările sau strigătele noastre de ajutor nu primesc răspunsul dorit de la partener, se activează un proces psihologic ce se poate concretiza în protest, depresie, disperare, culminând cu detașarea. Așadar, depresia reprezintă un răspuns firesc la pierderea conexiunii (și nu o slăbiciune personală), în timp ce furia sau protestul – în planul relațiilor intime – ilustrează încercările eșuate de a relua contactul cu ființa iubită. Pe de altă parte, în relațiile bazate pe siguranță și angajament emoțional, protestele (ca reacție la inaccesibilitate) sunt descifrate corect și acceptate, fără judecată critică, rușinare sau umilire.
Tipologia atașamentului nesigur este limitată prin definiție și ușor de identificat. Strategiile comportamentale în care noi ne implicăm pentru a face față lipsei de reacție din partea celuilalt (sau dezacordului său) sunt trei la număr. Manifestările noastre relaționale în situații de pierdere a contactului sunt recognoscibile de-a lungul unui continuum, ce se întinde de la „anxietate“ până la „evitare“. Atunci când legătura dintre noi și partener este amenințată (fără a fi lezată în mod sever), sistemul nostru de atașament poate intra în suprafuncționare. Astfel, se înmulțesc comportamentele de agățare psihologică, devenim mai solicitanți și, poate, chiar agresivi – cu intenția de a obține un răspuns din partea celui iubit (acesta e stilul de atașament de tip „anxios“). O a doua strategie de a face față lipsei de siguranță emoțională, mai ales atunci când ne-am pierdut speranța, este de a ne minimaliza nevoia de conectare și de a ne suprima dorința de apropiere, prin concentrarea exagerată pe muncă și alte responsabilități – evitând astfel distresul cauzat de pierderea conexiunii (acesta e stilul de atașament de tip „evitant“). Stilul de atașament anxios și cel evitant reprezintă șabloanele în baza cărora noi am învățat în copilărie să luptăm pentru iubire și oglindesc cu mare acuratețe manifestările noastre în situații incerte și imprevizibile. La unele persoane însă, putem observa și o combinație a celor două stiluri de atașament – acest al treilea stil fiind cel de tip „dezorganizat“. Potrivit unor cercetări internaționale, 5% din populația globului are un stil de atașament de tip dezorganizat; între 20 și 15%, evitant; iar 25%, anxios; ei bine, restul de 50% fac parte din categoria oamenilor cu un atașament sănătos. Din fericire, cei cu tipar de atașament nesigur își pot îmbunătăți strategia psihologică de interacțiune în relații, așa cum, din păcate, și cei cu atașament sigur pot avea uneori manifestări specifice stilului anxios sau evitant.
Atașamentul implică un tipar intern de funcționare cu privire la sine și la ceilalți. În mod evident, strategiile de atașament au de-a face cu maniera în care noi ne gestionăm emoțiile. Unii parteneri, în situații de criză sau atunci când se simt respinși, catastrofează, dramatizează și devin haotici din punct de vedere psihologic (de aceea, sunt numiți „furtuni cu grindină“). Alții, dimpotrivă, se ascund în tăcere vreme de mai multe zile, se rigidizează și par inabordabili (iar lor le-a revenit eticheta de „țestoase“). Ambele categorii par să dețină o reprezentare mentală negativă a sinelui și a partenerului. În schimb, tiparul intern al oamenilor cu un stil sigur de atașament este de regulă bazat pe o reprezentare pozitivă (atât a sinelui, cât și a partenerului); aceștia simt și știu că merită să primească și să ofere iubire, chiar dacă ei sau partenerul au avut o zi proastă ori sau certat.
Izolarea de partener și pierderea atașamentului său sunt experiențe traumatizante. Teoria atașamentul merită analizată și din perspectiva traumelor psihologice și de relaționare. Astfel, orice formă de pierdere relațională are un potențial traumatic, ca urmare a activării sistemului de atașament și a mecanismelor neurocognitive aferente. Privarea emoțională, ignorarea drepturilor noastre psihologice și lipsa de conectare interumană sunt forme de stres major și pot avea efecte de lungă durată asupra funcționării noastre în relații, dar și asupra stării emoționale de bine. După o pierdere relațională – dacă durerea nu este abordată din punct de vedere psihologic – trauma poate fi manifestată prin faptul că persoana în cauză nu mai simte nicio emoție și nici nu se mai poate apropia afectiv de altcineva.
Iar dacă v-am stârnit curiozitatea față de teoria atașamentului, vreau să vă anunț că dr. Sue Johnson – una dintre cele mai sonore nume din comunitatea științifică, în materie de relații de cuplu – vine în perioada 23–24 mai, pentru prima dată, în România. Mai multe detalii găsiți aici: https://www.paginadepsihologie.ro/eveniment/dr-sue-johnson-in-romania/.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.