Foto: Alberto Groșescu
Cândva, în vara anului 1989. Ceaușescu era încă la putere, aparatul de partid, la locul lui. Doar câteva luni ne despărțeau de răsturnarea politică din decembrie. Dar în acea zi nici eu, nici ceilalți nu știam asta. Ne aflam într-o grădină de țară, într-un peisaj anistoric, eu, tata și câțiva cunoscuți. Printre aceștia, un tovarăș, pe atunci colonel de Miliție, rudă oarecum îndepărtată (și ei tot de-ai noștri au fost, nu-i așa?). Pe masă se afla o carafă de vin, se băuseră mai multe pahare, și la un moment dat tovarășul colonel a declamat, cu toată siguranța de atunci a funcției și a poziției sociale: ”Eu, dacă aș fi în locul lui Ceaușescu, i-aș pune la zid pe toți intelectualii ăștia și i-aș împușca. Ce nu înțeleg? Acum nu e vremea lor, e vremea noastră!”
Se vorbise până atunci, mai pe față, mai voalat, de scrisoarea deschisă semnată de Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu, Octavian Paler, Mihai Șora, Dan Hăulică și Ștefan-Augustin Doinaș pentru susținerea, simbolică și fără urmări favorabile pentru vreunul dintre ei, a poetului Mircea Dinescu. Poetul criticase în termeni duri regimul Ceaușescu în presa străină și se afla atunci sub arest la domiciliu.
Cei prezenți la discuție m-au ignorat cu desăvârșire. Probabil eram în ochii lor doar un copil, deși împlinisem 17 ani. Habar n-aveau însă că în fiecare seară, după ce vasele erau spălate și masa strânsă, eu și tata rămâneam în bucătărie și ascultam Europa Liberă. Știam așadar foarte bine despre ce vorbeau și probabil m-am crispat la spusele colonelului de Miliție. Tata m-a privit scurt, apoi a râs sarcastic către ceilalți – și am știut că trebuie să tac.
Nu mai țin minte ce-aș fi vrut să spun atunci. Ce replică aș fi vrut să dau. Probabil vreo bravadă de adolescent. Cu siguranță însă că nu l-aș fi întrebat pe colonel la cine se referea când spunea ”acum e vremea noastră”. Pentru că era mai mult decât evident. Și nici n-am mai avut vreodată ocazia unei următoare întâlniri. Colonelul a murit de inimă, la câțiva ani după. Avea puțin peste 50 de ani. Între timp, ceilalți, intelectualii, au apărut la Televizor, unii dintre ei în studioul 5 care a transmis în direct Revoluția. Pleșu a ajuns chiar ministru. Dinescu conducea Uniunea Scriitorilor, fondase „Academia Cațavencu” și era o figură publică proeminentă. Un om al vremurilor noi. Părea că vremea celorlalți trecuse. Dar nu pentru mult timp.
Din februarie încoace, mai ales de la momentul OUG 13, cuvintele tovarășului colonel îmi revin adesea în minte. ”Acum nu e vremea lor, e vremea noastră!” par a ne spune guvernanții la fiecare ieșire publică și cu fiecare schimbare adusă justiției, fiscalității, învățământului.
”Acum nu e vremea lor, e vremea noastră!” spune Liviu Dragnea cu fiecare aroganță de om mai presus de lege, pe care ne-o trimite - simbolic - din Parlament, direct sau prin aparatnicii lui. ”Acum nu e vremea lor, e vremea noastră!” spune Gabriela Firea cu fiecare decizie arbitrară de distribuire a bugetului Capitalei. Și dacă atunci, în 1989, cei de la putere păreau susținuți, cel puțin formal, de milioanele de membri de partid, iar în fapt de structurile nevăzute ale Securității, astfel încât era imposibil de știut cine și câți sunt ei de fapt, acum lucrurile sunt diferite. Iar cifrele care contează sunt cât se poate de evidente.
Întorcându-ne la 2017, OUG 13 pare astăzi o glumă de școlari cu temele nefăcute pe lângă noile amendamente aduse Legii Justiției și modificările Codului Penal. Iar lucrurile sunt din ce în ce mai limpezi. Niciodată nu am știut mai clar decât acum cine sunt ei și cine suntem noi. Agenția Națională de Integritate i-a numărat: sunt 675 cu nume și prenume.
675 de aleși, în Parlament sau în structuri locale. 675 de speciali, pentru care parlamentarii și guvernanții anului 2017 au pregătit modificarea unei legi organice, Legea Justiției, și se pregătesc să măcelărească Codul Penal. Și dacă modificările acestuia din urmă par kafkiene sau arbitrare, ei bine, ele sunt cât se poate de pragmatice. Probabil orice copil de grădiniță, indiferent dacă a fost sau nu la proteste, știe azi că toate au doar un singur scop: scăparea pielii aleșilor penali. Așa cum, în 1989, orice copil de grădiniță știa cui i se datorează frigul din case și golul din frigider.
Niciodată nu a fost mai clar decât acum cine sunt ei și cine suntem noi. 675 de incompatibili versus 23 de milioane de români. 23 de milioane - unii încă adunați resemnat între granițele țării, alții împrăștiați de mult peste hotare, într-un exod comparabil numeric doar cu cel al sirienilor, a căror țară se află în război.
675 de incompatibili versus restul țării.
675 versus 23 de milioane.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.