Accidentul de tramvai de la Arad este încă o dovadă tragică a condiției persoanelor cu dizabilități din România

foto captura digi24

După trei decenii în care cei mai vulnerabili cetățeni ai acestei țări cu pretenții europene au sperat la o schimbare de atitudine a societății față de ei, accesul lor într-un mijloc de transport în comun pendulează între imposibil și mortal.

Accidentul de la Arad s-a soldat cu două victime, nu cu una, cum ar părea la o apreciere făcută cu indiferență. Dependența copilei în vârsta de 12 ani de mama ei, care cu dragoste, dăruire și eforturi supraomenești a ținut-o în viată în ciuda dizabilității grave, face ca, în urma tragediei, și supraviețuirea fetiței să fi devenit îndoielnică. Asta cu toate că mass-media s-a grăbit să precizeze că „nu are nicio zgârietură” deși copilul cu handicapuri grave a fost martor chiar la cumplita moarte a mamei sale (apropo, o fi evaluat vreun psihiatru consecințele șocului atât de dur, încât ar fi putut transforma și un copil „normal” într-un infirm psihic?!). Și asta în condițiile în care copila, acum orfană, era deja „zgâriată” de soartă până la un nivel de suferință extremă care pentru toți cei prea grăbiți să prezinte primii știrea pur și simplu n-a contat.

Între drama înfiorătoare a celor două suflete care trăiau una „pentru” și alta „prin” cealaltă și ororile din azilele groazei există o similitudine pe care, dacă vom continua să ne facem că n-o vedem, neomenia acestei societăți se va agrava până la un punct critic, dincolo de care limitele ticăloșiei pur și simplu vor dispărea.

Argumentele pentru această afirmație se regăsesc în circumstanțele accidentului (și de-ar fi fost accident dar, de când am văzut că inimaginabilul este posibil în realitatea azilelor groazei, că majoritatea conducătorilor de mijloace de transport în comun închid ușile în fața persoanelor cu dizabilități pentru a nu pune în funcțiune insuficientele dispozitive asistive existente, că șoferii de taxiuri nici nu concep să transporte pasageri în scaune rulante...).

Biata mamă care a pierit tocmai reușise să urce în tramvaiul vechi (și deci fără dispozitiv asistiv de ridicare) un scaun rulant cu greutatea de 14-15 kilograme în care se afla fiica ei, cântărind încă aproximativ 30-40 de kilograme. Este un efort la care mulți bărbați nu s-ar încumeta. O mamă singură, lipsită de ajutorul celor din jur, a făcut acest efort extraordinar doar pentru că își dorea ca și fiica ei nedreptățită de soartă să poată călători cu un tramvai. A vrut să-i facă și copilei sale puțin loc în această lume respingătoare la propriu.

Se cuvine remarcată asemănarea cu atitudinea martorilor tăcuți din azilele groazei, un subiect care deja a plictisit opinia publică. Așa cum se vede în filmarea camerei montate pe oglinda retrovizoare, cea spre care se presupune că n-ar fi privit vatmanul, niciun bărbat (sau, glumind amar, chiar mai mulți) n-a coborât din tramvai pentru a o ajuta. Cu siguranță că acel chin, al unei femei singure în mijlocul „oamenilor”, a durat cel puțin unul, două minute. Să nu o fi observat vatmanul în oglinda retrovizoare din dreapta cu toate că probabil acea mamă ținuse tramvaiul pe loc mai mult decât la o oprire normală? În orice caz, acesta a pornit tramvaiul înainte de a se asigura că a urcat și mama a cărei mână a rămas încleștată pe scaunul rulant aflat deja în tramvai. S-ar putea să fi rămas încleștată din cauza închiderii ușilor, dar mai degrabă gestul de a nu desprinde și de a nu retrage mâna înainte de închiderea ușilor a fost intenționat. Este posibil să fi reacționat astfel pentru că fiica ei, incapabilă să vorbească, să-și poarte de grijă, rămasă singură într-un tramvai cu pasageri indiferenți, putea fi în pericol. A fost ultimul gest ocrotitor al acestei mame, gest pe care numai părinții copiilor și tinerilor cu dizabilități îl pot înțelege. Din păcate, în continuare, tot doar ei! 

Afirmația că atitudinea vatmanului și chiar și a celorlalți pasageri este la fel de culpabilă ca și a martorilor tăcuți din azilele de tristă faimă ar fi exagerată, speculativă, dar... Ceva rău se întâmplă cu societatea noastră în care principiul „nu mă interesează suferința ta decât dacă poate deveni o oportunitate pentru mine” pare să fie unul de bază.

Rămâne de văzut dacă justiția împărtășește sau nu indiferența celei mai mari părți din societate față de acest fenomen înspăimântător. Nimeni nu știe până unde poate ajunge dezumanizarea și mai ales la ce poate duce. Cert este doar că absolut oricare dintre noi poate deveni neputincios în urma bolii ori a unui accident.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp