Foto de Șerban Mestecăneanu
Laurențiu Bănescu este un actor care mi-a atras atenția de când l-am văzut în „6.9 pe scara Richer” în regia lui Nae Caranfil. Dansa, cânta, juca, era de o vitalitate extraordinară. Apoi m-a speriat în „Umbre”, m-a enervat în „Spy/Master”, unde joacă rolul unui securist antipatic. De curând l-am întâlnit la Tiff unde a venit la proiecția celui mai recent film în care joacă, „Boss” în regia lui Bogdan Mirică. Nu am ratat ocazia să bem o bere și să vorbim despre filme și nu numai.
Născut la Târgoviște, Laurențiu Bănescu locuiește la Câmpulung Muscel împreună cu soția și cei 3 copii. Nu are conturi de social media, nu vânează coperți, nici că ar mai avea pe unde și nu e genul „faimă și bani”, nu că acesta ar fi un lucru de judecat.
Laurențiu Bănescu, când și cu ce ocazie ai simțit că actoria este drumul tău?
La 16 ani. Atunci, împreună cu Peca Ștefan, am început să facem teatru. Și făceam de capul nostru, fără îndrumător sau profesor. Ne imaginam cam cum ar trebui să fie un spectacol de teatru și a fost momentul în care mi-am dat seama că activitatea aia anume îmi creează cea mai mare plăcere de până atunci. Mi-am zis că ăsta-i un lucru pe care aș putea să-l fac fără să-mi fie nici somn, nici foame.
Semeni cu cineva din familie? Ai ceva gene de artist?
Nu știu dacă ține de gene treaba asta… Taică-meu este un om care lucrează cu publicul.
Cum adică?
E preot.
A, ok…
Bunica mea mai cânta, nu știu sigur dacă și cu talent, dar știu că din dragoste, fiindcă era gata să plece cu un acrobat dintr-un circ, că se îndrăgostise de el. În rest, cred că e vorba despre personalitate, stele care strălucesc deasupra ta. Și mai cred că și destinele astea de meserie, se întâmplă pentru că au loc niște întâlniri. Contactul rămâne cel mai important, cred eu. Dacă nu ți se pune o lupă pe o zonă pe care să o vezi cu atenție și pe care s-o descoperi, poți trece ușor pe lângă ea…
Eu nu mă pot uita în jur fără să fiu uimit de cât de incredibilă este lumea
Cu un tată preot, ai învățat credința? Crezi în Dumnezeu?
Eu nu mă pot uita în jur fără să fiu uimit de cât de incredibilă este lumea. Picătura asta de ploaie care cade, planta asta care se transformă și despre care nu înțelegi cum face. Cum se întâmplă toate miliardele de miracole mici pe lângă noi? Deci nu, nu are barbă și nici nu stă pe un norișor, dar există. Și există și în ce facem noi, artiștii, pentru că toate emoțiile și toate filtrele prin care simțim viața mai intens poate decât alți oameni, țin de ceva mai presus de noi. Iar faptul că noi dăm înapoi lumii ceea ce am primit face parte din același dar.
Vorbeai despre întâlniri… Care a fost cea mai importantă întâlnire pentru tine?
Cu Ștefan Peca. De departe a fost cea mai importantă întâlnire. A fost definitorie.
Dar Nae Caranfil a fost cel care te-a lansat, practic, în „6.9 pe scara Richter”. Am văzut acolo un actor de Hollywood, capabil de evantaie de expresii, care putea să cânte, să danseze… E un pachet destul de rar…
În cariera de actor poți să te întâlnești cu proiecte în care ți se solicită formă fizică bună, expresie, voce, și atunci când bagajul tău este mai bogat în experiențe și ai încercat mai multe în meseria ta, altfel mergi mai departe, devii mai flexibil atunci când susții o probă sau când te întâlnești cu un proiect nou care se suprapune cu ceea ce ai tu în „bagaj”.
Eu am făcut Școala de Muzică până în clasa a opta. Am lăsat-o în urmă și pe urmă ea a revenit în viața mea, pentru că aveam ureche, știam să mă uit pe o partitură, deci era ceva ce se afla deja în bagajul meu, așa că proiectul numit „6.9 grade pe scara Richter” mi-a venit mănușă.
Unul dintre cele mai recente proiecte în care te-am văzut a fost Spy/Master, în rolul unui securist rece, rău, invidios, răzbunător. Te-ai documentat pentru acest rol?
Nu, nu pot spune că a fost vorba despre o documentare, fișa personajului din discuțiile pe care le-am avut odată ce am primit rolul, m-a lămurit asupra „driver-ului” principal al acestuia.
Ai cunoscut securiști?
Nuuu… Sau nu mi-au spus că sunt. Dar am cunoscut oameni care lucrează în structuri, foarte simpatici, cu care am avut dialoguri despre rol, dar securiști din vechiul regim, nu. Ai mei au cunoscut, pe vremuri, firește.
Foto de Șerban Mestecăneanu în cadrul proiectului personal început la TIFF în 2013 în care am fotografiat 300 de personalități din lumea filmului în interiorului hotelului Continental din Cluj.
Ți-a plăcut să joci într-un spy movie?
Oh, da! Mare bucurie a fost proiectul ăsta! Nu are cum să nu-ți placă filmele cu spioni! Toată chestia asta, minimalismul, privirile, șoaptele, chestia asta cu ștersul urmelor…. Nu ținea nici de comunism, nici de România, era o plăcere să fiu într-un spy movie și să ne jucăm de-a spionii, așa cum am văzut și noi când eram mici în filme cu Delon, cu Belmondo… Iar în ceea ce-l privește pe Mircea Voinea, personajul meu, important pentru mine ca direcții definitorii era că voia să-l distrugă pe Victor Godeanu și că își dorea să intre în grațiile cuplului Ceaușescu.
Oricum trăim într-o lume mică, vorbesc de cea culturală și cred că ar trebui să fim mai uniți, nu să ne dăm cu stângu’-n dreptul doar așa, aiurea.
Spune-mi despre „Boss”, filmul care a avut premiera la Tiff, în regia lui Bogdan Mirică. Am citit recenzii care nu-l laudă. Deloc. Te deranjează?
Deloc! E bună polarizarea asta. În ceea ce privește „Boss”, cea mai mare curiozitate a mea a fost legată de reacția publicului. Ce stârnește în oameni? Le pune în mișcare imaginația? Îi atrage în căutarea asta de detectivi? Joaca cu detaliile, cu simbolurile - este ea interesantă pentru public? Și când am văzut cum reacționează oamenii, câte întrebări au pus la vizionarea filmului, ce multe lucruri aveau de comentat, mi-am spus că e ce trebuie, pariul lui Bogdan Mirică a fost câștigat.
Și cam atât. Eu nu prea citesc comentariile de laudă sau de critică negativă, îmi plac cronicile bine construite, argumentate. Oricum trăim într-o lume mică, vorbesc de cea culturală, și cred că ar trebui să fim mai uniți, nu să ne dăm cu stângu’-n dreptul doar așa, aiurea. Sigur, citesc și eu, dacă nu ajung la vreun spectacol sau la vreun film, critici scrise de către oameni care obișnuiesc să meargă la astfel de evenimente, care știu ce spun, a căror părere se bazează pe experiență, studii.
„Boss” a fost ceva mai dificil ca implicare emoțională. Dar eu și când e greu mă bucur, înseamnă că forjez acolo și că mă agit, îmi merge mintea, îmi bate inima, mă încarc cu chestii faine. De aceea te și faci actor sau actriță, ca să te încarci cu magia asta. Faptul că sunt în domeniul poveștilor și că sunt o bucățică din tot ceea ce alimentează oamenii și societatea cu povești, mi se pare un privilegiu. Este super onorabil, e cel mai frumos lucru din lume să poți oferi oamenilor povești. Și apoi, la fel de important pentru mine este că mă joc, că mă transform în altcineva…
Dacă mi-ar da cineva 1000 de euro pe lună timp de un an, aș livra cel mai bun roman care s-a scris în România în ultimii 600 de ani…
Te-am auzit la Radio Guerrilla spunând poezii.
Da, m-a chemat Bogdan Șerban și m-am dus… Îmi place poezia, am scris și eu poezie… Dar mi-ar plăcea să scriu mai mult. Dacă mi-ar da cineva 1000 de euro pe lună timp de un an, aș livra cel mai bun roman care s-a scris în România în ultimii 600 de ani…
Ai studiat și media, și comunicare. Citești presa de azi?
Mă mai uit pe titluri, recunosc, deși îmi face rău și am perioade în care mă las! Citesc uneori niște titluri care nu au legătură cu nimic, adică de ce alea? Nu înțeleg, mă și enervez…
Care sunt ambițiile tale profesionale?
Să lucrez cu oameni pasionați și foarte creativi care vor să facă lucrurile mai bune, diferite, într-o viziune nouă… Dacă atâta vreme cât trăiesc, am bafta să întâlnesc creativii din zona asta de teatru și film, mă voi considera fericit.
Dacă mi-ar fi ușor să joc, ar fi îngrijorător, ceva nu ar fi bine.
Deci nu vise de mărire? Faimă și glorie?
Nu, nicidecum. Nici nu știu ce caut aici și acum, ar trebui să fiu acasă, în spatele perdelelor, liniștit. Îmi place meseria de actor, dar nu și expunerea care vine la pachet cu ea. Oricum e o meserie care presupune expunere, așa că măcar viața personală vreau să rămână așa: personală.
Mă uit mult la filme românești mai noi sau mai vechi. Ai fi putut juca în stilul anilor ’70, ’80, în care replicile sunau ca din cărți și mai puțin ca din realitate?
E foarte interesant că ne întrebăm cu toții asta și cred că de fapt e greșită întrebarea, pentru că ni se pare că oamenii jucau altfel, or, eu cred că ei erau altfel! Eu cred că nu mai semănăm cu cei de atunci. În esența noastră da, suntem la fel, dar asta nu împiedică faptul că ne-am schimbat modul de a vorbi, de a ne purta, energiile pe care le transferăm între noi…
Dai senzația că îți vine ușor să joci.
Mă bucur că așa pare, dar nu e ușor. Dacă ar fi ușor, ar fi îngrijorător, ceva nu ar fi bine. E ok să te bucuri, să fie lejer, dar munca de actor te montează foarte tare, te pune sub presiune, te face să te gândești mult, să proiectezi aceste gânduri, să le dai viață. E o căutare continuă și încerci mereu și mereu. E un proces activ care nu ar trebui să fie greu sau ușor, ci să fie.
foto Bad Unicorn
Te uiți la oameni? Cum mergi pe stradă?
Când veneam spre Tiff Lounge două chestii mi-au făcut dimineața: o pasăre mică și colorată care urca pe un trunchi de copac, chiar lângă mine, dar fără să se sperie sau să-i pese că sunt acolo, și mai și cânta! Și trei minute mai târziu, o fetiță mică, de câțiva anișori care mergea hotărâtă, în mână cu o înghețată mare, mare, de ciocolată care curgea toată, era plină de ciocolată la gură, era tare haioasă… Cât despre oameni, cum îi văd… Sunt atent la comportamentele, la posturile, la atitudinile lor…
E ok să te bucuri, să fie lejer, dar munca de actor te montează foarte tare, te pune sub presiune, te face să te gândești mult, să proiectezi aceste gânduri, să le dai viață. E o căutare continuă și încerci mereu și mereu. E un proces activ care nu ar trebui să fie greu sau ușor, ci să fie.
Deci pe stradă ești atent…
Sau nu… Pot fi la fel bine și pierdut în gânduri. Spuneam și aseară după proiecție că sunt un om vulnerabil, așa cum sunt poate mulți dintre noi, că am, în doze mici, și anxietăți, și claustrofobie…
Ce spune tatăl tău atunci când te vede în film? Ce spun ai tăi?
Ultima dată m-a sunat și m-a salutat cu „Să trăiți, tovarășe Mircea Voinea!” (numele personajului din Spy/Master, n.m). Mi-a povestit despre cât de mult semăn cu bunicul în rolul ăsta, cu părul așa, fără barbă, cu nasul ăsta micuț. Cred că pentru ai mei faptul că sunt bine și că sunt pe drumul meu este cea mai mare fericire, așa cum cred că este pentru orice părinte.
Citiți mai multe pe cristinastanciulescu.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.