Actorul Tudor Chirilă, pe scenă la Craiova, către un spectator din primele rânduri: „Nu mai filma!” Despre „Visul american”, varianta locală

Foto: Facebook Tudor Chirilă 

Istoria se repetă sau este, de fapt, neschimbată? Progresul, evoluţia sunt motoarele ce urnesc universul sau doar nişte puncte mici pe o hartă enormă a unei realităţi nestrămutate? Cea a greşelii perpetue, a păcatului rostogolit la nesfârşit, a lecţiilor neînvăţate... Eric Bogosian a scris textele ce alcătuiesc „Visul American” în urmă cu câteva decenii. Pe atunci, o radiografie de mare acurateţe a societăţii în care trăia. Dar prezentul ne arată că nimic nu s-a schimbat, de fapt. Că în ciuda foiţelor de ceapă subţiri şi fragile în care învelim câte un deceniu care mai trece, nucleul rămâne acelaşi, oamenii rămân aceiaşi, problemele lumii în care trăim rămân aceleaşi.

În aprilie, actorul Tudor Chirilă şi regizoarea Iarina Demian au împachetat „Visul American” de la Teatrul de Comedie din Bucureşti şi au pornit în turneu naţional, începând cu oraşele Caracal şi Craiova. Am văzut spectacolul în Craiova, într-o sală plină de lume pestriţă, aşa cum se întâmplă, de obicei, la un spectacol venit din Capitală, cu nume sonore. 

Unii au uitat, probabil, că Tudor Chirilă vine pe scenă în calitate de actor şi nu de muzician în concert, aşa că au scos telefoanele să filmeze pasaje întregi şi să facă zeci de fotografii. De altfel, înainte să înceapă unul dintre monologuri, Tudor Chirilă i-a şi spus unui spectator din primele rânduri: „Nu mai filma”. În timpul spectacolului, am auzit telefoane sunând de cel puţin şase ori. Nu mi s-a mai întâmplat asta la un spectacol de teatru din Craiova de ani de zile. Cu toate astea, sunt neajunsuri care vin şi cu lucruri bune. E clar că o bună parte dintre spectatorii din acea seară nu consumă teatru pe pâine de fel și nu e niciodată rău să câștigi încă un om în sala de teatru. Întrebarea e dacă ai câştigat un spectator sau doar un vizitator rătăcit, care pleacă mândru că a bifat un „attending” sau un story pe reţelele de socializare.

Înainte să înceapă unul dintre monologuri, Tudor Chirilă i-a şi spus unui spectator din primele rânduri: „Nu mai filma”. În timpul spectacolului, am auzit telefoane sunând de cel puţin şase ori. Nu mi s-a mai întâmplat asta la un spectacol de teatru din Craiova de ani de zile.

„Visul American” îi poate câştiga şi pe unii şi pe ceilalţi. Pentru că e sclipitor, ca o firmă luminoasă din Times Square. Şi ofertant, atât pentru omul de pe scenă, cât şi pentru cel din sală. E America şi lumea-ntreagă, înghesuită în 90 de minute şi 9 personaje. E Hollywood şi agenţi de vânzări care construiesc continente cu ţigla lor şi un pic de Trainspotting şi imigranţi pentru care visul înseamnă să faci cum trebuie „cartofii praziţi” şi să îţi repeţi la nesfârşit mantra succesului: „muncă, muncă și iar muncă”. Și oameni ai străzii care au de toate în punga lor cu aurolac. Este paradox. Supradoza de libertate și radicalism religios. Este mărire și decădere, poleială și mizerie.

Iar Tudor Chirilă şi Iarina Demian, alături de scenografa Irina Moscu, reușesc să ne livreze acest vis american paradoxal fără ambalaje inutile. Simplu, rezonant. Esenţial.

În spatele actorului, un ecran enorm proiectează imagini evocative, simbolice, susţinând monologul şi completând scena. Alte artificii nu sunt necesare. Atunci când textul e bun şi actorul îi ţine piept, nici nu mai e nevoie de altceva. Tudor Chirilă reuşeşte să treacă subit dintr-un personaj în altul fără a pierde din forţă, ci, dimpotrivă, acumulând, cu fiecare dintre ele, mai multă energie. Și din public se simte la fel. Oamenii acumulează, cu fiecare tablou, mai multă emoţie. La început, se acomodează cu formatul spectacolului, aplaudă după monolog. Apoi, încet-încet, încep să răspundă. Un râset mai reţinut, apoi un hohot, apoi câteva aplauze rătăcite în mijlocul unui monolog, apoi tot mai multe. La final, ropote. Un actor înclinându-se. Un castel de cărți fragil pe care el, alături de o regizoare și o scenografă, l-au făcut de neclintit.

Și o mică notă a spectatoarei subsemnate. Mi-ar fi plăcut mai mult ca tabloul visului american să nu se termine cu pastorul – în ciuda efuziunii actoriceşti extraordinare – ci cu tabloul precedent, cu muzica sa, cu mesajul său atât de pregnant pentru o societate răscolită, din 24 februarie încoace, de teama de a-i fi furată libertatea de a muri când își dorește ea și nu când decid oamenii din fotolii. Să ne rămână libertatea de a ne face rău singuri.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp