Ziua în care „adevărații români” au mai inventat un scandal ca să se simtă bine

sursa foto: captură YouTube

Să treacă o zi în România fără o indignare colectivă în online, fără o nouă furtună morală care să ne dea tuturor iluzia că suntem pe baricadele unei cauze nobile? Greu de crezut! A devenit aproape un al doilea metabolism social: în fiecare zi, ceva „monumental” zguduie opinia publică. O glumă, un salut, o fotografie, un gest banal ajung să devină evenimente de importanță națională. În timp ce economia se prăbușește, școlile se golesc de elevi dar și de profesori, iar agricultura moare în indiferență, națiunea digitalizată își varsă toată adrenalina și sângele negru pe social media. Lumea aceasta virtuală a devenit agora noastră postmodernă, spațiul unde orice keyboard ninja cu două-trei mii de urmăritori simte că poartă o misiune, aceea de a educa, a corecta sau a condamna.

Ultima isterie colectivă n-a făcut nici ea excepție: un simplu salut al Paulei Seling spus în limba rusă, acel inofensiv „Maladetz, Moldova”, a fost suficient pentru a aprinde spiritele. Brusc, România s-a împărțit între „trădători” și „patrioți”, între români adevărați și cei vânduți rușilor. Doar că, dacă e să privim lucid, greșeala Paulei n-a fost că a folosit o expresie rusească, ci că și-a cerut scuze pentru ea. Într-o țară matură, o artistă care salută un public vecin într-una dintre limbile vorbite acolo nu ar fi trebuit să provoace asemenea scandal și nicidecum să ducă la acest linșaj mediatic. Ar fi fost văzut exact cum e, o formă de respect, un gest de normalitate. Dar la români, normalitatea provoacă isterie.

În Republica Moldova, limba rusă este încă profund prezentă în cotidian. Este limba unei părți semnificative din populație, moștenire a unui secol de dominație țaristă, urmat de jumătate de secol sovietic. E o realitate istorică, nu un păcat. A o ignora înseamnă a trăi în negare, a ne preface că putem construi o unire „curată”, de laborator, între două popoare omogene, identice și, cum altfel?, perfecte. E o iluzie periculoasă și, în fapt, o dovadă că România nu e încă pregătită pentru o unire cu Republica Moldova și că nu a fost niciodată. Cum am putea să ne unim cu cineva dacă nu suntem capabili să acceptăm diversitatea chiar din interiorul granițelor noastre?

Patriotismul nostru are, de foarte multe ori, febră. Ni-l imaginăm ca pe o flacără care arde tot ce e diferit, tot ce nu poartă aceleași culori și aceleași reflexe. Ni se ridică periculos de mult viteza sângelui prin vene când auzim de „unire”, dar dăm în AVC la primul salut în altă limbă. Uităm că România de azi e o țară cu mai multe culturi, mai multe limbi și mai multe istorii care coexistă. Avem sași, maghiari, secui, romi, ucraineni, turci, tătari și armeni care trăiesc aici de secole. Și totuși, după cum ne arată atâtea episoade recente, continuăm să privim alteritatea ca pe o amenințare. Panourile bilingve ne deranjează. Clasele cu predare în maghiară ne înfurie. Romii sunt încă vinovați de toate relele. N-am învățat nimic din tragedii istorice care ar fi trebuit să ne oblige la reflecție. Holocaustul, deportările, epurările culturale, toate au arătat lumii unde duce ideea de puritate etnică. Dar noi ne încăpățânăm să credem că o țară adevărată trebuie să fie „omogenă”.

Problema nu e doar morală, ci și logică. Cum ar arăta o unire cu Republica Moldova într-un astfel de context mental? Să ne imaginăm că un referendum, subiectul zilei de ieri, azi îngropat sub biți fără onoruri, ar aduce un rezultat de 51% „pentru”. Ce facem cu ceilalți 49%? Le spunem că nu contează? Îi trecem pe lista pierderilor? O țară nu se clădește pe calcule electorale, ci pe sentimentul inclusiv al celor care nu gândesc ca tine. Iar dacă nu suntem în stare să conviețuim cu diferențele din Ardeal sau Dobrogea, cum am putea să gestionăm complexitatea Basarabiei, unde conviețuiesc români, ruși, găgăuzi, ucraineni? O unire care nu e precedată de o reconciliere culturală, de o educație a respectului reciproc, nu e altceva decât o anexare, una la fel de „sănătoasă” ca și cele imaginate de Trump.

Ar fi fost extraordinar dacă Paula Seling, în loc să își ceară scuze, ar fi spus răspicat ceea ce refuzăm să recunoaștem: că un salut în rusă nu e o trădare, ci o dovadă de empatie față de complexitatea reală a Moldovei. Că o unire, dacă tot visăm la ea, nu se face doar prin tratate și referendumuri, ci printr-un efort de a integra, de a accepta, de a înțelege. Să fii patriot nu înseamnă să excluzi, ci să incluzi pe toți cei care se doresc incluși. Să porți tricolorul nu înseamnă să pedepsești pe cel care mai are și alte culori pe drapelul lui, în comunitatea lui, în moștenirea lui.

Da, este dramatic că nici măcar noi între noi, cei de aici, nu am reușit să ne unim. România de azi e un teritoriu fracturat, politizat până la grotesc, polarizat între certitudini moraliste și ură ideologică. Am ajuns incapabili să mai conversăm rațional despre religie, educație, medicină, refugiați, drepturi civile sau război. Ne e frică de cei diferiți pentru că ne clatină iluzia că am fi „cei buni”, „cei drepți”, „adevărații români”. Și, de fiecare dată când un subiect ne depășește intelectul, apelăm la scandal. Strigăm „trădare” ca atunci, prin secolul XIX. Dăm foc la idei, în loc să le ascultăm. Ardem pe rug pe toți care vin cu o identitate diferită, una care ne sperie.

Când vom înțelege că o țară nu este o turmă omogenă, ci o orchestră unde fiecare instrument are sunetul lui, abia atunci vom fi aproape de a înțelege sensul real al unității. Cetățenia nu înseamnă uniformitate. Să fii român nu te obligă la o singură limbă, o singură religie, o singură viziune despre lume. Poți vorbi maghiară, rusă, idiș sau turcă și totuși să aparții acestui loc. Poți crede în Allah sau în Hristos și tot român ești. Iar despre unire ar trebui să vorbim abia după ce învățăm să conviețuim cu toți românii din interiorul actualelor granițe, cu toate vocile, culorile și tradițiile lor.

Până atunci, putem continua să ne batem cu umbrele propriei ignoranțe. Să urlăm „unitate națională”, dar să tremurăm nevrotic când auzim un alt accent. Să ne mândrim cu istoria noastră, dar să fim incapabili să ne asumăm lecțiile ei. Să vorbim despre Europa, dar să ne cutremurăm la primul salut spus într-o altă limbă.

V-aș saluta de încheiere cu „Minden jót”, cu „Всего доброго”, cu „Hoşça kal” sau cu „כל טוב” doar pentru ca voi să puteți să mă urâți, cu atât mai mult cu cât știti deja despre mine că sunt si cetățean belgian și că v-aș putea saluta chiar cu „Tot ziens”. Ardeți-mă pe rug, am trădat albastrul de pe tricolorul nostru cu negrul de pe tricolorul altora. Urâți-mă pentru că ați uitat cum să iubiți pe cel de lângă voi, dorindu-vă de fapt doar o țară mai mare, nu un popor mai puternic.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp