Adio, Tim Curry! Cu această ocazie, mi-am amintit o întâmplare extraordinară petrecută într-un cinematograf parizian, la începutul anilor '90

sursa foto: Profimedia

Adio, doctore Frank-N-Furter!

În anii 1990, când am început să mă duc regulat la Paris, mai întâi în vacanţe lungi, apoi făcând naveta la lucru, constituiam frecvent subiect de mirare pentru oamenii locului, parizieni de mai multe generaţii, care nu mai cunoscuseră oameni veniţi din foste regimuri totalitare, ca mine. Dacă mergeam în vizită undeva, eram primită cu o atenţie potrivită mai degrabă unui copil mic, nu unei tinere trecute de 20 de ani, cum eram eu pe atunci. Mi se explicau, cu voce tare şi pronunţând accentuat fiecare silabă, lucruri banale („Acesta este un pian”, „Acestea sunt bomboane”), după care venea inerent întrebarea: „Aveţi aşa ceva în România?”. Probabil cum am face şi noi dacă ne-am trezi în faţa unui şef de trib amazonian, despre care nu ştim sigur cât de bine înţelege limba română.

Era OK, nu mă deranja acea perpetuă mirare a francezilor în legătură cu ţara mea de origine, pur şi simplu nu cunoşteau aproape nimic despre noi, iar efectul acelor imagini cu Revoluţia din 1989 - transmise aproape în direct la televizoarele lor - era încă puternic. Ca să nu mai spun că mă şi simţeam foarte bine când le răspundeam într-o franceză studiată sau le povesteam că nu doar văzusem instrumente muzicale la viaţa mea, dar şi studiasem pianul, printre altele, savurând apoi uimirea şi mai mare de pe feţele lor. În plus, chiar învăţam multe lucruri noi acolo, de la acei oameni atât de dispuşi să îmi deschidă orizonturile cunoaşterii. Mi-a prins bine.

O altă astfel de uimire memorabilă am provocat-o celor din jur în momentul în care s-a făcut o referire în discuţii la „Rocky Horror Picture Show”, iar eu am întrebat ce e aia.

— Cum, n-ai văzut „Rocky Horror Picture Show”??!!

— Ăăă… nu.

Şi s-a decis că aceea era o situaţie care trebuia remediată rapid. Ceea ce am şi făcut.

„Rocky Horror Picture Show” este un film făcut în 1975 - probabil cel mai cunoscut film cult din istoria cinematografiei -, despre care în România nu auzisem niciodată, din motive evidente: filmul e unul revoluţionar în direcţia libertăţii sexuale. Conceput ca un amestec de SF cu horror şi musical (într-un stil pe care anglofonii îl numesc „glam rock”), cu aspect voluntar de parodie şi film de categoria B, „Rocky Horror Picture Show” îl are în centrul poveştii pe Dr. Frank-N-Furter, un flamboaiant travestit originar din… Transilvania.

Mda, faptul că acţiunea filmului se petrece într-un castel din acea Transilvanie încărcată de enigme vampireşti - pe care mulţi străini o confundau cu România pe atunci (şi probabil că încă există unii care o fac şi în zilele noastre) - era un motiv în plus de mirare pentru cunoscuţii mei: cum adică să nu fi văzut un film celebru, a cărui acţiune se petrece în chiar ţara mea?!

Mai ales că filmul acesta rula de ani şi ani în cinematografe, îl puteai vedea oricând doreai. Iar asta se întâmpla în pofida faptului că, la început, a fost un dezastru de încasări. În 1975, la lansare, filmul a fost pur şi simplu desfiinţat de critici şi ignorat de public. Era prea ciudat, prea înaintea timpurilor, prea… altfel. După vreun an, însă, filmul a început să fie proiectat în unele cinematografe în şedinţe speciale, la miezul nopţii.

Mai mult decât atât, publicul a început să participe la proiecţii într-un mod în care nu se mai întâmplase până atunci: oamenii veneau la cinematograf îmbrăcaţi în costume asemănătoare celor din film, aduceau cu ei orez - să arunce prin sală în momentul în care pe ecran ieşeau de la cununie doi tineri însurăţei -; şi pistoale cu apă - să se ude între ei atunci când în film avea loc o furtună. Se dansa în sală când se dansa şi pe ecran, se mânca atunci când în film era un ospăţ – ce să mai, publicul „intra” pur şi simplu în acţiune, creând un fel de combinaţie de cosplay cu proiecţie 7D avant la lettre, ce aducea mare bucurie tuturor. În fine, tuturor cu excepţia celor care trebuiau să facă curăţenie în sală după proiecţiile acestui film, cel mai probabil.

Deci m-am dus. Şi filmul mi s-a părut o absolută aiureală (aşa cum şi este, practic), dar tot ceea ce se întâmpla în jurul meu în acea sală era plin de o energie unică. Am fost un observator cuminte pe atunci, eram şi foarte tânără, eram şi straight, deci nu prea aveam motive ca să înţeleg pe deplin fenomenul, nici să mă identific cu el. Mi s-a părut extraordinar să particip la o astfel de manifestare sărbătorească a libertăţii, nu doar sexuale – deşi eliberarea sexuală e elementul-cheie al succesului acestui film –, ci de orice fel: în sala aceea mică a cinematografului parizian în care se proiecta acest film de aproape 20 de ani, în fiecare săptămână, la un miez de noapte, se năştea ocazia perfectă de a te simţi bine chiar dacă te ştiai diferit.

Acum câteva luni, s-au împlinit 50 de ani de la lansarea acestui film. Iar cel care l-a întruchipat pe memorabilul Dr. Frank-N-Furter, actorul Tim Curry, a murit miercurea trecută, la 80 de ani. Filmul încă mai este proiectat săptămânal la Paris, în acelaşi cinematograf, şi în multe alte locuri din lumea întreagă. Şi ceva mă face să cred că va continua să fie, atâta timp cât ne-o vor permite vremurile precare şi din ce în ce mai războinice pe care le trăim.

Mulţumim pentru show, Tim Curry! Şi pentru „Time Warp”-ul virtual pe care mi l-ai prilejuit acum, cu amintirile astea, chiar dacă cu trista ocazie a trecerii tale într-o altă dimensiune. Sau poate că nu e chiar aşa tristă. Poate acum, pe lumea cealaltă, se dansează în linie şi se aruncă cu orez în aer, cine poate şti?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp