Nu mergem, de regulă, la mormântul unui om oarecare. Nu știm unde este, nu știm cum îl cheamă, sau dacă a fost un om bun, dacă a avut umor, dacă era gelos, dacă gătea bine, dacă îi plăcea Bach sau muzica proastă, dacă își suna mama în fiecare duminică.

Când eram „mică” (adică până a ajuns și pe la noi democrația, nițel contorsionată, probabil de la transport), aveam o vecină și prietenă a cărei mamă era librar. Librăria era, foarte convenabil, chiar în drumul meu spre școală, ceea ce însemna că treceam pe acolo mult mai des decât ar fi fost necesar pentru un copil care, teoretic, nu avea nimic de cumpărat.

A fost Sfântul Alexandru. Dincolo de urările pe care care le fac purtătorilor acestui nume, e cineva pe care îl pomenesc şi care are o mare însemnătate în copilăria şi devenirea mea - naşul meu de botez.

În anii 1990, când am început să mă duc regulat la Paris, mai întâi în vacanţe lungi, apoi făcând naveta la lucru, constituiam frecvent subiect de mirare pentru oamenii locului, parizieni de mai multe generaţii, care nu mai cunoscuseră oameni veniţi din foste regimuri totalitare, ca mine.

Nu am înțeles niciodată gestul. Nici azi nu îl înțeleg. Confiscarea are o logică birocratică - discutabilă, dar logică. Strivirea nu are nicio logică. Strivirea este un act de dominație. Este un mod de a spune: tu nu contezi. Este o lecție despre cine are dreptul să existe în spațiul public și cine nu.

Dacă îmi aduc bine aminte, am luat de la IKEA sticluțele astea, acum peste un sfert de secol (cred că nici nu exista magazinul la noi pe atunci, presupun că le-am luat de la Budapesta). Unele sunt mai subțiri, altele mai groase, și mi s-au părut ideale să îmi țin condimentele în ele.

Între timp, hai să derulăm caseta până în vara anului '99. Y2K bătea la uşă, umbla vorba că pe 5 mai 2000 vine Sfârşitul Lumii, iar profesorul Vergil Hâncu făcea, pe la televizor, predicţii sumbre cu privire la cutremure. Eu eram un ţânc de 6 ani, cu ceva plete, şi deşi nu începeam şcoala decât un an mai târziu, eram destul de atent la ce se întâmpla în jurul meu şi destul de conectat la cotidian.

Buni și Moșu pot fi împăcați acolo unde sunt: în casă, curte și grădină, încă e rânduială.

Am fost departe de a fi nepotul despre care povestești nepoților. Am fost acolo de câteva ori, când a fost nevoie, pentru că moartea bunicului m-a învățat să nu rămân cu regrete. De aceea, când bunica a rămas singură, am încercat să trec mai des pe la ea, însă „am încercat” spune tot. O vizitam rar, de trei-patru ori pe an, împins de vinovăție sau de vreo emoție născută din scurte momente de claritate. foto Profimedia

Văd pe Facebook un nou trend - 2016 vs 2026. Nu știu cât de corect este, că 2026 abia a început, dar să zicem. Din instinct, m-am dus cu gândul la al meu 2016. Dar de ce apar trendurile astea? Silly question, știu. Ca să îmi rup eu acum din timpul meu, ca și cum nu aveam altceva de făcut, și să scriu despre al meu 2016. Cu teama superstițioasă că 2026 nu îi va semăna.