Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Afganistan: de fiecare dată învingător, mereu învins

Afganistan/ Profimedia

Foto: Profimedia.ro

O vale uscată, tăiată de crevase. Doi bărbaţi obosiţi: unul mai în vârstă, deşi rănit şi murdar, are prestanţa unui ofiţer; celălalt, cu părul buclat căzându-i până la umerii bine lucraţi la sală, cu pectoralii încordaţi lucind în razele soarelui. Brusc, în faţa lor, apare o întreaga armată: tancuri, maşini blindate, camioane pline cu soldaţi. Apare şi un elicopter al cărui comandant le cere, într-o engleză cu evidente accente KGB, să se predea.

Cu o duritate implacabilă, bărbatul cu pieptul gol, aruncă printre dinţi o înjurătură şi începe să tragă în mulţimea de militari din faţa lor. Urmează explozii, rafale de mitralieră, ordine ruseşti, iar cei doi pare că nu vor avea vreo şansă, când, brusc, tancurile şi adversarii le întorc spatele fiindcă, din partea opusă a văii, călăreţi cu straie paştune şi puşti în mâini şarjează blindatele adverse. Printre ei şi copii în a căror privire se citeşte bucuria de a lua parte la războiul de eliberare a patriei.

Este punctul culminant al super-producţiei Rambo 3, una dintre peliculele care proslăveau lupta pentru libertate a afganilor cotropiţi de comunişti. Probabil că unul dintre puținele clișee adevărate ajunse în lumea occidentală datorită peliculelor hollywoodiene este cel al soldaților neînfricați, cu priviri de gheață și fețe arse de soarele munților ce se ridică la marginea deșertului: mujahedinii, soldații lui Allah.

Numai că, dacă în urmă cu trei decenii ei erau cei care îi stăteau alături lui Rambo, acum, o parte dintre ei îi înfruntă pe compatrioții acestuia și armata guvernului de la Kabul cu aceeași determinare cu care o făceau împotriva rușilor. Istoria se repetă, o mare putere se pregăteşte să plece ruşinos din Afganistan, lăsând ţara pe mâna urmaşilor mujahedinilor, talibanii.

Înainte de a povesti despre Afganistan, trebuie să reproducem câteva din gândurile lui Osama bin Laden, cel care şi-a făcut „ucenicia” în munţii Afganistanului înainte de a deveni inamicul public numărul 1 al Statelor Unite pentru a înţelege rolul pe care l-a jucat, începând cu 1980, acest stat în crearea reţelelor jihadiste care bântuie acum mapamondul:

„Pentru noi, nu era esenţial să ne implicăm mai mult decât trebuie în lupta împotriva ruşilor, care erau o problemă a americanilor, ci, mai degrabă să ne arătăm solidaritatea cu fraţii noştri islamişti. Am descoperit că nu era suficient să luptăm în Afganistan, că trebuia să luptăm pe toate fronturile împotriva opresiunii comuniste sau occidentale. Cel mai important era să ne împotrivim comunismului, dar ţinta următoare era America.”

Rebelii munţilor

Spre deosebire de Mesopotamia, unde câmpia fertilă și bogăția orașelor-cetăți au atras de la începuturile istoriei scrise popoare migratoare, Afganistanul nu a cunoscut aceleași războaie, chiar dacă se găsea la răscrucea drumurilor Asiei Centrale. Nu doar lipsa unor metropole înfloritoare a păzit aceste locuri, ci, mai ales, crestele amenințătoare ale munților printre care își duc viața afganii. Doar marile imperii și-au trimis armatele prin trecătorile prielnice ambuscadelor: perșii lui Darius, macedonenii lui Alexandru cel Mare, mongolii lui Gingis Han.

Cei care au avut succes prin crestele munţilor şi văile înguste au fost arabii, care, după 640, au invadat întreaga regiune, convertind-o la islam. Chiar dacă, ulterior, aici vor stăpâni perşii ori mongolii, localnicii nu îşi vor mai schimba credinţa. Cât priveşte înţelesul verbului acesta – „a stăpâni” – asociat populaţiilor care trăiesc în Afganistan subliniem încă de pe acum că nu are defel conotaţiile cu care suntem noi obişnuiţi. De fapt, îl folosim numai pentru a nu fi obligaţi să explicăm în multe pagini cum a fost imposibil de-a lungul secolelor de a gestiona administrativ şi politic un spaţiu cu locuitori sedentari, dar care sunt la fel de „supuşi” instituţiilor statale precum beduinii care îşi mută corturile orientându-se după aştrii, nu după graniţe. 

Ahmad Shah Durrani va reuşi, totuşi, formarea Afganistanului de azi la mijlocul secolului XVIII. Istoricii indică anul 1747 drept începutul domniei sale.

Tipic pentru acest spaţiu, accesul la domnie a survenit în urma asasinării guvernatorului persan Nadir Şah. Noul rege, de etnie paştună, îşi va stabili capitala la Kandahar, unde va fi ajutat de un consiliu format din reprezentanţii triburilor importante. Unificarea spaţiului afgan sub un singur sceptru a fost continuată pe tot parcursul domniei fiindcă, aşa cum spuneam, poporul de aici nu era obişnuit cu o conducere centralizată, preeminenţa având-o clanul şi, pe urmă, tribul.

Dacă zona limitrofă Mediteranei sau a Golfului Persic a cunoscut hegemonia anglo-franceză, Afganistanul a devenit loc de joacă şi confruntare între Marea Britanie şi Rusia ţaristă, o altă putere expansionistă, care, însă, datorită situaţiei sale geografice, manifesta apetenţă pentru cuceririle pe uscat, evident, în dauna vecinilor săi. Aşa că, la mijlocul secolului XIX, Afganistanul a ajuns obiect al „Marelui Joc” geostrategic dintre cele două puteri şi regatul afgan. Până la urmă, după două războaie anglo-afgane, în perioada domniei lui Abdul Rahman, aproximativ pe la 1900, britanicii şi ruşii au căzut de acord asupra graniţelor actualului Afganistan.

Definitorii pentru istoria ulterioară sunt cuvintele generalului englez Frederick Roberts, cel care ocupase Kabulul la un moment dat: “Am cucerit o țară, dar nu și poporul său.”

E mortal să îi conduci pe afgani!

În secolul XX, mai toţi conducătorii afgani şi-au stabilit aceleaşi ţinte: păstrarea independenţei, modernizarea ţării (de la drumuri la învăţământ), clarificarea statutului femeilor, care erau lipsite de aproape toate drepturile, inclusiv la educaţie şi... propria supravieţuire. Dacă acesta vi se pare un target ciudat, să ne gândim că, începând de la mijlocul secolului XIX şi până la sfârşitul secolului XX, şapte conducători ai Afganistanului au sfârşit violent, victime ale războaielor dintre clanuri, loviturilor de stat, revoltelor sau conflictelor cu puterile străine, patru dintre ei au fost binecuvântaţi cu exilul, iar câţiva, mai intuitivi, au abdicat înainte ca vreun duşman să îi trimită in braţele virginelor care, zice-se, îi aşteaptă pe drept-credincioşi în paradis.

La sfârşitul Primului Război Mondial, profitând de slăbiciunea temporară a britanicilor, regele Amanullah, de-abia urcat pe tron în urma asasinării antecesorului său, invada India. Drept răspuns, generalii Reginei au bombardat Kabului şi Jalalabadul, însă conflictul s-a stins de la sine.

Pus pe fapte mari, Amanullah a stabilit relaţii cu noul guvern bolşevic de la Moscova, fiind primul stat străin ce recunoştea noua putere instaurată în Rusia.

Următorul pas a fost un plan ambiţios de reforme. Tânărul rege ar fi putut fi un Ataturk al Afganistanului: a promulgat o constituţie aproape laică, a numit un Consiliu de miniştri, a edictat alte câteva acte normative reformatoare. Însă, când a dat jos vălul de pe chipul reginei sale şi a decis emaniciparea femeilor, inclusiv educaţia obligatorie nu doar pentru băieţi, ci şi pentru fete, s-a trezit cu o rebeliune în toată regula. Câteva triburi răsculate au incendiat palatul regal din Jalalabad şi au pornit cu flinte şi săbii într-un marş spre Kabul. Aşa că, simţindu-şi sfârşitul aproape, Amanullah s-a autoexilat în Italia.

Succesorul său, Nadir Şah, a reuşit să impună ordinea dar planurile sale de reformare a statului erau mult mai prudente. Totuşi, a fost asasinat la numai patru de la urcarea pe tron.

Ultimele două veacuri și-au pus accentul asupra istoriei recente și mentalului colectiv afgan, și așa aplecat înspre violență. În perioadele în care nu au fost nevoiți a lupta cu vecinii, și-au mistuit energia în violente încleștări interne între triburi. Când triburile nu se războiau între ele, se găsea câte un clan să provoace un altul din acelaşi trib. În sfârşit, dacă la primele două nivele era linişte, se găsea câte o familie să o provoace pe o alta. Mândrii până la paroxism, cu onoarea exacerbată, totul putea fi rezolvat prin curgerea sângelui. „Vendetta” ar fi trebuit să fie, mai degrabă, un cuvânt paştun decât italian.

Un mozaic de naţii şi credinţe

Paştunii sunt cei mai neîmblânziţi dintre afgani şi reprezintă peste 40% din populaţia Afganistanului. Următorii sunt tadjicii, cu 25%, uzbecii cu 10% şi cam tot atât hazarii, care se revendică de la mongoli. Aceştia din urmă sunt şiiţi, dispreţuiţi şi trataţi drept necredincioşi de majoritarii sunniţi.

În prezent, religia oficială - și majoritară - este Islamul. Chiar dacă vorbim de orientarea majoritară a acestuia, sunnismul, nu este vorba de acel sunnism militant și obtuz (chiar dacă talibanii promovează o aplicare feudală a preceptelor islamice, în urma influențelor venite din Arabia Saudită și Pakistan). Aceasta datorită, în primul rând, moștenirii religioase: întâi s-a răspândit aici învățătura profetului persan Zoroastru (Zarathustra), cel care a introdus conceptul religios a dihotomiei bine-rău, apoi a urmat hinduismul, budismul și, în sfârșit, religia revelată lui Mahomed în pustiul Arabiei, adusă aici cu forța sabiei. În al doilea rând, avem de-a face cu un popor de munte, pentru care rigurozitatea reprezenta un precept, dar și spiritualitatea făcea parte din ființa afgană, obișnuită a crestelor munților, unde contemplarea și apropierea de divinitate nu își puteau găsi împlinirea sufletească deplină în normele coranice. Astfel că, la fel ca în situația alauiților, alți oameni ai muntelui, considerați “sectari” de majoritarii suniți, și-a găsit difuzare sufismul, un curent mistic ce propovăduia preamărirea ființei divine prin rugăciune, iubire și asceză, repudiat de islamul ortodox, mulți dintre maeștrii sufi fiind acuzați de erezie și executați.

Zahir Şah – epoca de aur a Afganistanului

Singurul care a pus capăt pentru o perioadă acestor conflicte, aducând o oarecare modernizare țării, a fost Zahir Șah. Probabil ar fi reuşit mai multe dacă nu ar fi semnat fiecare lege reformatoare amintindu-şi destinul antecesorilor săi, adică cu sabia lui Damocles deasupra capului.

Acesta a urcat pe tron în 1933 şi, după Al Doilea Război Mondial, a organizat alegerile pentru un parlament, iar mass-media a primit voie să critice liderii religioşi ultra-conservatori. După câţiva ani l-a numit prim-ministru pe unul din verii săi, Daud Khan.

La fel ca în toată regiunea, această perioadă a fost una de avânt economic şi de transformări sociale. Din păcate, modernizarea ţării a început să se realizeze cu sprijin sovietic. Pentru Moscova, Afganistanul se afla în sfera sa de interese, aşa cum fusese şi în perioada ţaristă. În plus, măreţul guvern al sovietelor era interesat în menţinerea unui regim oarecum democratic la vecinul său din sud şi punerea la colţ a islamiştilor fiindcă în republicile sale caucaziene materialismul dialectic nu era pe placul ulamelor şi drept-credincioşilor musulmani.

Astfel că Afganistanul a beneficiat de o perioadă în care părea că recuperează deceniile pierdute în izolaţionism şi vendetta. Sub duoul Zahir – Daud s-au construit şosele, uzine şi sisteme de irigaţii, iar consultanţii sovietici erau deja parte din peisajul afgan.

Regele a ştiut să adoarmă orgoliile conservatorilor şi fundamentalismul primitiv al triburilor rurale. L-a mazilit la timp pe Daud în 1963, pentru a le da satisfacţie (de fapt, acesta cultiva legături strânse cu unii lideri sovietici, poate mai strânse decât se cuvenea pentru primul-ministru al unui stat independent), în vreme ce politica sa reformatoare a continuat. Atât de bine a reuşit să îi amăgească pe ultra-religioşi încât a scăpat fără vreun atentat chiar şi atunci când le-a acordat femeilor dreptul de vot şi a permis ca însoţitoarele de bord ale companiei de transport aerian naţional să nu poarte văl. Faptul că a trimis o doamnă respectabilă ca reprezentant al Kabulului la Organizaţia Naţiunilor Unite nu a reprezentat neapărat un act de curaj fiindcă prea puţini dintre cei care se opuneau acestor reforme înţelegeau simbolismul unui asemenea gest.

Străinii care locuiau pe atunci în Kabul, Herat sau alte oraşe, vor mărturisi câ ultimii ani înainte de căderea Şahului au reprezentat perioada în care frumuseţea metafizică a munţilor, combinaţia de clădiri moderne şi bazare antice, turbane colorate şi fuste scurte, puteau fi admirate în pace. În jurul celor doi Buddha de la Bamyan puteau fi văzute limuzine, celebrele VW ale pletoşilor hippy, oamenii bucurându-se de acel loc fără să îşi poată imagina că, trei decenii mai târziu, când lumea păşise într-un alt mileniu, nişte sceleraţi scăpaţi din taberele de refugiaţi din Pakistan, adică direct din Evul mediu, le vor arunca în aer fără să le pese câtuşi de puţin că făceau parte din patrimoniul umanităţii.

Numai că aceste reforme accelerat realizate au avut un efect neaşteptat. Tocmai noua Universitate din Kabul a devenit, după cum notează antropologul american Louis Dupree, reputat cunoscător al istoriei şi culturii Afganistanului, „terenul perfect de naştere a nemulţumirilor politice.” Aşa că, in 1965, era fondat de către trei tineri Partidul Democratic al Poporului din Afganistan, adică partidul comunist local. E vorba de Mohamed Taraki, Babrak Karmal şi Hafizullah Amin, personajele care vor juca un rol esenţial în evenimentele premergătoare intervenţiei sovietice. Alţi studenţi din această perioadă şi-au început tot aici carierele politice, devenind mai apoi liderii opoziţiei antisovietice: Rabbani, Abdul Rasul Sayyaf sau cunoscutul tadjic Ahmad Şah Masud.

Se pare că problemele Afganistanului din ultima jumătate de secol au fost opera „studenţilor”: mai întâi ale celor cu afinităţi comuniste, iar, mai apoi, ai „studenţilor în Coran”, talibanii.

Trăind în bula lor universitară, studenţii din Kabul au organizat demonstraţii hotărâte atunci când guvernul intenţiona să dea curs presiunilor conservatorilor de limitare a dreptului la educaţie al femeilor. Deşi unii dintre ei proveneau din zone rurale, atmosfera libertariană din capitală îi făcuse să uite că, în munţii sau deşertul de acasă, părinţii şi rudele lor considerau că naşterea unei fete nu era un eveniment fericit, iar destinul unei asemenea fiinţe era de a fi obedientă şi a-şi sluji bărbatul pe care familia avea să i-l găsească. Dacă noi spunem, uneori, şugubăţ că „numai bărbatu-i om”, afganii, pentru care vorba era cam totuna cu fapta, aplicau cu sfinţenie asemenea ziceri.

Vântul libertăţii tipic acelor ani era adus acasă şi de miile de studenţi trimişi la Moscova şi în Occident pentru a studia şi care se întorceau îmbibaţi de curentele libertariene din campusurile în care se făcea dragoste şi nu război, purtând cu ei microbul revoluţiei necesare pentru a fonda o lume a păcii şi egalităţii. Lor li se alăturau turiştii veniţi din Turcia şi Iran, care se îndreptau înspre spiritualitatea Indiei şi care se opreau adesea pentru a gusta din aerul rarefiat al munţilor, amestecat cu derivatele măciuliilor de mac pe care localnicii îl cultivau cu dragosste. Numai că năzuinţele şi ale unora şi ale altora se loveau de îndârjirea cu care bărboşii cu priviri reci care locuiau văile şi câmpiile de la marginea deşertului îşi apărau tradiţiile în care viaţa unui student zănatic ori a unui explorator modern în căutarea fericirii valorau la fel de mult ca a unei femei care nu îi putea oferi omului său urmaşi care să poarte flinta.

Cu toată dorinţa regelui de a moderniza statul, Afganistanul era profund divizat: în marile oraşe se formase o pătură oarecum înstărită, cultă şi progresistă (o parte chiar ultraprogresistă), care îşi dorea să trăiască precum la Paris ori Roma. Pe de altă parte, era masa largă a afganilor, care, în afară de mândria exacerbată şi curajul pe care vor avea în curând ocazia să îl dovedească, avea încă mentalităţi de Ev mediu, prea puţină apreciere pentru viaţă, egalitate, educaţie sau libertate. Când emanicparea femeilor începea a fi aplicată în zonele rurale sau oraşele mai puţin populate de progresişti, replica acestora era invariabil violentă şi se termina cu victime şi distrugeri ale clădirilor autorităţilor sau ale celor vinovaţi de a fi trădat tradiţia.

Moscova, cel mai bun prieten al Kabulului

Cum spuneam, Zahir şi primul-ministru Daud au continuat bunele relaţii cu URSS-ul, iniţiate încă de la câştigarea puterii de către comunişti. Deşi secretarul de stat Foster Dulles a încercat să determine ţara să se alăture Pactului de la Bagdad, alianţă care urmărea îndiguirea puterii sovietice, regele a ştiut să evite diplomat curtea asiduă a americanilor, deşi aceştia au construit autostrada care lega Kabulul de Herat sau un proiect de irigaţii în Helmand. Uniunea Sovietică era mai aproape şi ajutorul său era constant, aşa că Zahir trebuia să rămână prieten cu toată lumea, în buna tradiţie afgană, perpetuată până astăzi, când talibanii, după ce se mai detonează în vreo piaţă plină de lume, participă ingenui la negocieri de pace. De altfel, americanii erau departe, când a izbucnit războiul în Vietnam părea că uitaseră de muntosul regat de aici, pe când sovieticii erau la o aruncătură de băţ, în caz că fundamentaliştii se gândeau să creeze surprize regimului, puteau interveni imediat. Mai acordaseră un împrumut semnificativ la sfârşitul anilor ’50, de 100 milioane de dolari, şi continuau să furnizeze împrumuturile necesare acoperirii cheltuielilor guvernamentale, burse de studiu tinerilor şi instruire tehnică şi, mai ales, militară.

Deşi Moscova susţinea şi micul partid comunist afgan, raporturile acestuia cu puterea sovietică nu erau dintre cele mai bune, agresivitatea şi neînţelegerile dintre liderii săi făcând dificilă o colaborare constructivă.

O lovitură de stat cu care Moscova se jură că nu are de-a face

Aparenta linişte afgană din epoca lui Zahir Şah s-a spulberat în vara lui 1973, când vărul regelui, fostul premier Daud Khan, profita de plecarea regelui într-un concediu în Italia şi punea la cale o lovitură de stat, cu sprijinul partidului comunist şi a unor elemente de stânga din armată. Membrii familiei regale au fost exilaţi, iar Daud devenea preşedinte şi premier. Imediat, Moscova recunoştea noua conducere de la Kabul.

Efervescenţa studenţilor şi a partidelor politice s-a stins sub noile reglementări dure. Au avut loc arestări şi chiar execuţii politice, primele după câteva decenii de acalmie.

Curând, sovieticii vor pricepe că un regim comunist în Afganistan nu era tocmai ceea ce îşi puteau dori fiindcă facţiunile au început să se antagonizeze, iar consensul în partid era tot mai greu de menţinut. O ramură extremistă a partidului se pregătea să îl răstoarne pe Daud şi să instaureze un comunist pur, iar pentru asta trebuia să procedeze ca Stalin în trecut. Ulterior, după ce Taraki va prelua puterea, reprezentanţii sovietici la Kabul vor fi oripilaţi de metodele brutale prin care localnicii vor încerca să construiască „statul comunist multilateral dezvoltat”.

Însă nu doar comuniştii duri se ridicau împotriva lui Daud, ci şi tinerii musulmani. Dacă Zahir Şah ştiuse a calma spiritele revoluţionare ale supuşilor săi, vărul său era capabil doar de a aplica o politică dură, de intimidare, ceea ce era clar până şi pentru un străin care cunoştea cât de cât din istoria afgană că va duce la confruntări serioase. Dacă revoltele din 1975 vor fi înăbuşite de către forţele guvernamentale, seminţele războiului civil vor fi fost deja sădite: foştii studenţi ai Universitătii din Kabul Ahmad Şah Masud, Rabbani ori Hekmatyar vor scăpa de execuţiile lui Daud şi se vor refugia în Pakistan, unde vor primi sprijinul serviciilor secrete ale preşedintelui Zulfikar Ali Bhutto.

Dacă în politica internă dovedea lipsă de intuiţie, în raporturile externe Daud aplica real politikul. Nu o dată afirmase că scopul lui era să aprindă ţigări americane cu chibrituri ruseşti. Aşa că, în 1977, se întâlnea atât cu Brejnev, cât şi cu secretarul de stat Cyrus Vance. Dacă de la reuniunea cu bătrânul lider sovietic va pleca bodogănind nervos, după întâlnirea cu americanul stipendiile şi colaborarea cu Washingtonul se vor multiplica exponenţial.

Umbra lui Stalin peste Afganistan

În 1978, Partidul Democratic Popular Afgan, îl asasinează pe Daud și preia puterea. Dar, tipic pentru acest colț de Asie, urmează o luptă între două facțiuni ale partidului, iar cea câștigătoare, condusă de Mohammed Taraki pune în practică un proces de reforme, inclusiv laicizarea țării. Dacă Zahir luase totul bătrâneşte, tinerii comunişti aveau planuri măreţe şi voiau să facă din ţara lor o nouă Uniune Sovietică cu metodele pe care Stalin le folosise câteva decenii înainte. Numai că triburile paştune pun mâna pe arme. Probabil scenariştii lui Rambo 3 încă nu ştiau că pe lumea aceasta exista un stat cu capitala la Kabul.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Dan Byron_FB

Se numește Daniel Radu, are 43 de ani și a copilărit într-un bloc lung, aflat lângă un altul, în ruină, de pe Șoseaua Pantelimon din București. În lumea aceea, mulți copii săraci, jefuiți de către soartă de dragoste și siguranță, căutau să recupereze ceva de la viață din buzunare străine și să egaleze scorul lovindu-i pe cei mai slabi decât ei.

Citește mai mult

OnLaptop

Cu o experiență de aproape 15 ani în business-ul IT, Valentin Morlovea a intrat pe nișa reparațiilor de laptop-uri în 2015, o afacere a cărei dezvoltare depinde fundamental de viteza de răspuns în soluționarea problemelor clienților. În prezent, 70% din laptopurile care intră în OnLaptop Service Center&Shop din București, sunt reparate în maxim 24 de ore, lucru care este posibil datorită dezvoltării unui soft dedicat.

Citește mai mult

iziBAC

„Am primit mesaje după ultima sesiune de Bac, pe unul dintre ele chiar l-am postat. Era o fată care nu a putut să se pregătească pentru biologie și a învățat la această materie doar cu iziBAC și în contextul acesta a luat 9.20”, povestește Adrian Stratulat.

Citește mai mult