Foto: Guliver/ Getty Images
Petrolul, Rockeffeler şi legea antitrust
În 1859, la Titusville, doi prieteni şi asociaţi, Edwin Drake şi Peter Wilson, puneau în funcţiune prima sondă de extracţie a ţiteiului de pe teritoriul Statelor Unite. Piaţa avea nevoie de acest combustibil pentru nou inventata lampă cu kerosen. Lichidul negru şi vâscos ce a ţâşnit din măruntaiele pământului în acea vale împădurită din Pennsylvania va schimba pentru totdeauna nu doar viaţa locuitorilor de acolo, ci, în curând, întreaga lume.
Patru ani mai târziu, un business man din Ohio, intuind impactul pe care petrolul avea să îl aibă în economia lumii, cumpăra, alături de un asociat, o rafinărie din Cleveland. E vorba de John Davison Rockefeller, cel care, alături de fratele său şi câţiva asociaţi va fonda în 1870 compania Standard Oil care, în nici cincisprezece ani, prin diverse achiziţii şi fuziuni ajunsese să deţină 90% din capacitatea de rafinare şi transport a produselor petroliere din Statele Unite.
Modul în care societatea lui Rockeffeler îşi obţinuse cota de piaţă şi achiziţionase ori falimentase concurenţii, au adus-o pe prima pagină a ziarelor şi împotriva companiei a început o campanie acerbă susţinută de jurnalişti şi politicieni reformişti care vedeau în Standard Oil simbolul avariţiei şi imoralităţii unui capitalism nereglementat. Astfel că, în 1890, în ciuda eforturilor şi banilor cheltuiţi de magnat, Congresul american aproba Sherman Antitrust Act, cea dintâi lege care punea capăt monopolurilor şi actelor de restrângere a concurenţei. Aşa că, doi ani mai târziu, Curtea Supremă desfiinţa Standard Oil Trust, care, însă, îşi va continua activitatea ca parte a societăţii Standard Oil din New Jersey. După ani îndelungaţi de litigii, Curtea Supremă va decide că operaţiunea juridică făcută de către Standard Oil New Jersey care a permis continuarea activităţii de monopol, neacademic denumită „şmecherie”, încălca Legea antitrust, aşa că va dispune în 1911 divizarea sa în 33 companii distincte, dintre care unele şi-au păstrat în titulatură denumirea companiei-mamă.
În 1931, Standard Oil New York va fuziona cu Vacuum Oil şi se va transforma în Socony, care, la rândul său, în 1966 va deveni Mobil Oil Corporation. Alte „Standard Oil” vor fuziona ulterior şi vor da naştere companiei Amoco. Standard Oil California îşi va achiziţiona „sora” din Kentucky şi astfel se va „naşte” în 1984 Chevron Corporation. Compania din New Jersey va fi denumită în 1985 Exxon. În sfârşit, în 1998, British Petroleum va fuziona cu Amoco, în 1999 Exxon va fuziona cu Mobil Oil, iar Chevron şi Texaco vor face acelaşi lucru în 2001. Pennzoil, Atlantic Richfield Company sau Chesebrough-Pond’s sunt alte companii de renume care îşi „trag seva” din Standard Oil-ul bătrânului Rockefeller.
Câţi dintre noi nu am auzit de aceste companii, câţi să nu fi văzut logourile lor expuse la diverse manifestări sportive sau întruniri de elită din întrega lume ? Cum ar putea ele să lipsească din jocurile de putere ale Orientului Mijlociu, acolo unde petrolul aproape plutea deasupra nisipului...
Petrolul irakian se împarte între englezi, francezi, olandezi, americani şi un armean
Aici, primul câmp petrolifer a fost desoperit în Persia. În Imperiul Otoman, în nordul Mesopotamiei, s-a întâmplat în multe rânduri ca localnicii care forau rugându-se să ţâşnească apă se trezeau că apărea ţiţei. Până la urmă, era bun şi acesta la utilizarea în gospodării, mai ales că era scos la suprafaţă cu pompe de mână! Chiar dacă nu se pricepea să gestioneze statul, sultanul turc Abdul Hamid avea fler în afaceri şi simţea potenţialul acelor pământuri, aşa că a transferat zona din proprietatea Imperiului în cea privată, a sa, bineînţeles!
Am văzut deja cum şi-au împărţit învingătorii regiunea la sfârşitul Primului Război Mondial. Dar mai savuros a fost cum şi-au împărţit câmpurile petrolifere.
Cu siguranţă, fără această bogăţie din subsolul deşertului, această regiune ar fi fost mult mai puţin însemnată în deceniile care vor urma, şi, în cazul în care ne-am fi gândit să scriem această carte şi s-ar fi găsit vreun editor nebun care să o publice, prea puţini dintre dumneavoastră ar fi ajuns până la paginile acestea.
Astfel, punând în aplicare Acordul Sykes – Picot, englezii, care descoperiseră că automobilele, tancurile şi, în general, orice maşinărie civilă ori de război funcţiona cu derivate ale ţiţeiului, s-au trezit că tocmai zona Mosul, care se dovedea plină de zăcăminte, se găsea în zona de influenţă franceză. Aşa că au negociat cu Franţa să le transfere regiunea în zona lor de influenţă pentru a o îngloba în noul stat ce va fi creat, Irakul. Vom avea ocazia să explicăm mai târziu ghiveciul etnic şi religios făcut de Churchill şi sfătuitorul său, colonelul Lawrence, din Irak, cu consecinţe nefaste de peste un secol, adică neîncetate conflicte care macină această ţară.
Cum nici francezii nu erau novici în arta negocierii, au obţinut, în schimbul zonei Mosul, participarea corectă la exploatarea câmpurilor petrolifere de aici. Mai mult, conductele care urmau să transporte petrolul regiunii urmau să treacă prin teritoriul aflat sub oblăduire franceză.
Numai că cele două puteri europene uitaseră de aliatul lor de peste Atlantic, care, este adevărat, se retrăsese în izolarea politică care o caracterizase şi până atunci (de fapt, se întorsese la implicarea în evenimentele politice din cele două Americi). După ce acceptase cu greu încălcarea principiului autodeterminării naţionale şi acceptase instituirea unor “protectorate”, guvernul de la Washington nu putea accepta să nu participe la exploatarea acelor resurse, mai ales că unele dintre companiile sale iniţiaseră deja prospecţiuni în regiune înainte de izbucnirea războiului. Avem în vedere mai ales firmele lui John D. Rockefeller. Până la urmă, s-au pus de acord şi au împărţit frăţeşte compania care urma să exploateze resursele petrolifere ale Irakului, Iraq Petroleum Company: câte 23,75% dintre acţiuni urmau să fie deţinute de către fiecare dintre următoarele companii: British Petroleum, Royal Dutch Shell, americanii de la Standard şi Compagnie Francaise des Petroles. O mică parte din participaţii îi reveneau unui om de afaceri şi filantrop armean, care înţelesese valoarea zăcămintelor încă dinaintea prăbuşirii Imperiului Otoman. E vorba de Calouste Sarkis Gulbenkian, cel ulterior poreclit “Domnul 5 Procente”, adică exact valoarea participaţiei în această companie petrolieră a noului Irak.
În anii ’30, interesul companiilor americane se va îndrepta înspre peninsula Arabia. După ce Standard Oil va descoperi zăcăminte importante în Bahrain, a înţeles imediat potenţialul ţărmurilor vestice ale Golfului.
Regele ibn Saud, cel care îi învinsese şi alungase pe Haşemiţi din oraşele sfinte Mecca şi Medina, se găsea într-o nevoie imperioasă de fonduri pentru noul său stat ivit din nisipurile deşertului. Aşa că oferta de concesionare făcută de Standard Oil a fost în cele din urmă acceptată, după absolut firească şi lunga negociere tipică lumii arabe. Astfel, s-au pus bazele parteneriatului saudito-american şi ale conglomeratului ARAMCO.
Între naţionalism şi islamism
Când a doua conflagraţie mondială şi-a întins flăcările asupra întregii lumi, statele naţionale cvasi-independente din partea asiatică a Orientului Mijlociu au rămas în afara conflictului, însă, fiind sub protectorat englez sau francez, se găseau automat în zona de război. Siria, de exemplu, a fost eliberată de trupele franceze loiale guvernului de la Vichy de către trupele franceze ale lui Charles de Gaulle, motiv pentru care acestuia îi va fi greu după război să se “despartă” de aceste posesiuni. La fel de greu s-au lăsat duşi din Iran englezii, şi, mai ales, ruşii, veniţi aici să asigure independenţa Persiei în faţa armatelor naziste care se îndreptau înspre câmpurile petrolifere de aici după ce invadaseră Uniunea Sovietică.
Războiul schimbase mult lumea şi, în ciuda faptului că fusese în tabăra învingătoare, Marea Britanie nu mai avea forţa economică şi militară de a-şi păstra coloniile a căror dorinţă de independenţă se accentuase în ultimul deceniu. Franţa se găsea într-o situaţie cu adevărat delicată, după ce Parisul îşi vădise slăbiciunile militare, ajungând sub ocupaţie germană. Orgoliul lui De Gaulle şi dorinţa de a-şi păstra coloniile de peste Mediterana se vor dovedi falimentare. În curând, odată cu izbucnirea Războiului Rece, jocurile şi intrigile colonialiste ale celor două puteri europene vor crea fricţiuni cu aliatul de peste Atlantic, care va dovedi curând că este singurul stat a carui voinţă contează pentru lumea occidentală şi care se poate opune cu succes exportului de ideologie şi revoluţie proletară de la Moscova.
Armele încă nu tăcuseră în Europa, când, în martie 1945, la Cairo, lua fiinţă Liga Statelor Arabe formată din Egipt, Irak, Arabia Saudită, Transiordania, Yemen, Siria şi Liban. Lăsăm la o pate faptul că unii intelectuali din Siria sau Irak aveau dubii cu privire la identitatea arabă a urmaşilor faraonilor...
Dorinţa de independenţă va îmbrăca două forme în Orientul Mijlociu. Cea dintâi era a suveranităţii naţionale, care punea accent pe un naţionalism teritorial a statelor care îşi dobândiseră o oarecare independenţă şi identitate în ultimele decenii. Dar acest concept nu era acceptat de militanţii islamici, printre care se număra şi Frăţia Musulmană, care promovau un naţionalism transaţional, arab, considerând că numai ocupanţii străini divizaseră comunitatea musulmană, umma, pentru a o slăbi şi a o putea domina mai lesne.
Membrii Frăţiei Musulmane din Egipt îşi câştigaseră notorietate datorită participării la luptele dintre palestinieni şi evrei, în vreme ce regele Farouk era din ce în ce mai detestat. Chiar dacă mişcarea va fi închisă, membrii săi vor trece la asasinate politice împotriva adversarilor politici de la putere. Măsurile de retorsiune vor duce la asasinarea liderului şi doctrinarului Frăţiei, Hassan al-Banna, teoreticianul islamului politic modern.
Singurii care puteau răsturna vechea orânduire şi asigura o independenţă reală erau ofiţerii, fiind dintre puţinele “caste” care beneficiau de o pregătire superioară şi aveau mijloacele necesare de a asigura succesul unei lovituri de stat.
În perioada războiului, Egiptul regelui Farouk a fost scena confruntărilor dintre armatele conduse de Rommel şi britanici, ambasadorul acestora la Cairo, Sir Miles Lampson, dictȃnd numirea unui prim-ministru dedicat planurilor de război ale Marii Britanii, deşi unii dintre conducătorii militari (ca generalul Neguib ori succesorul lui Nasser la preşedinţie, Anwar Sadat) vedeau în susţinerea Puterilor Axei calea cea mai rapidă către independenţa ţării.
Când conflagraţia s-a terminat, egiptenii considerau că, drept compensare pentru susţinerea efortului de război, Marea Britanie ar fi trebuit să accepte unirea ţării cu Sudanul şi să ȋşi retragă trupele. Însă aceasta nu s-a ȋntȃmplat. Opinia publică acuza, pe bună dreptate, reprezentanţii guvernului de corupţie, iar partidele de supunere faţă de englezi. Alimentele lipseau.
Arhisuficiente elemente de nemulţumire pentru populaţia care privea, cum spuneam, cu tot mai multă simpatie Frăţia Musulmană, scoasă în afara legii fiindcă devenise o ameninţare pentru ordinea de stat.
“A star is born”: Gamal Abdel Nasser
În acelaşi timp, un grup de militari remarcaţi şi ei pentru acte de eroism, constituiseră grupul Ofiţerilor Liberi, ȋn cadrul căruia se remarcau generalul-maior Muhamad Neguib şi sfătosul colonel Nasser.
În vara lui 1952, unităţile militare fidele “ofiţerilor liberi” au ocupat punctele cheie ale capitalei, iar tânărul, pe atunci, Anwar Sadat a anunţat la Radio Cairo izbânda revoluţiei. Regele a fost îndepărtat, iar puterea încredinţată unui Consiliu al Comandamentului Revoluţionar. Bătrânul Neguib fusese declarat preşedinte, însă adevăratul lider era înaltul şi seriosul colonel Nasser.
Figura carismatică a colonelului Gamal Abdel Nasser a înflăcărat nu doar spiritele ṣi aspiraṭiile conaṭionalilor săi, ci ale arabilor de pretutindeni. Niciuna dintre personalităṭile ultimelor secole din Orientul Apropiat sau Magreb nu s-a apropiat de figura aproape mitică a fiului acestei modeste familii din Delta Nilului care a urcat treptele ierarhiei militare, devenind, graṭie unei conjuncturi interne ṣi internaṭionale speciale, precum ṣi calităṭilor sale personale excepṭionale, preṣedintele fostului Regat al Faraonilor. Poate că adulaṭia de care a beneficiat s-a datorat ṣi celor peste două milenii de când “darul Nilului”, Egiptul, fusese condus doar de dinastii străine: steaua sa politică s-a înălṭat într-o vreme când puterea fostelor metropole asupra coloniilor dispăruse, popoarele Africii ṣi Asiei urmând drumul independenṭei, iar lumea arabă descoperea inamicul comun, noul stat al Israelului.
Carismaticul colonel Nasser corespundea perfect liderului paternalist care îṣi însufleṭea ṣi învăṭa poporul, arhetipul conducătorului vizionar şi demn la care această parte a lumii tânjea, un bonapartist al deṣertului.
De altfel, viaţa colonelului Nasser poate constitui exemplul de urmat pentru orice tănâr, de pe orice meridian al lumii. Născut ȋntr-o familie săracă din suburbiile Alexandriei, tatăl său fiind un modest funcţionar poştal, acesta nu a fost chiar un elev model, remarcându-se mai mult prin participarea la demonstraţiile anti-britanice, inclusiv prin încăierările cu forţele poliţieneşti. Totuşi, inteligent şi sârguincios, se va înscrie la Academia Militară Regală pe care o va absolvi cu gradul de locotenent.
Cariera militară o va incepe în Sudan, acolo unde îi va cunoaşte pe cei care i se vor alătura, formând organizaţia secretă a Ofiţerilor Liberi, şi care vor juca un rol determinant în următoarele decenii: e vorba de Anwar el-Sadat, cel care îi va succede la preşedenţia Egiptului, Abd el-Hakim Amer, mareşalul de mai târziu şi “călcâiul lui Ahile” din armata egipteană, Zakaria Mohiedinne, vicepreşedintele Republicii Arabe Unite.
În 1956, Consiliul Comandamentului Revoluţionar proclama noua Constituţie, care era aprobată cu votul aproape unanim al cetăţenilor. Aceleaşi procente fabuloase le obţinuse şi singurul candidat la preşedenţie, Gamal Abdel Nasser.
Chiar dacă îmbrăţişa ideile socialiste după care dorea să organizeze Egiptul, Nasser nu s-a apropiat de la început de Uniunea Sovietică. Din păcate, francezii considerau în mod eronat că rebeliunea din Algeria izbucnită în 1954 era stipendiată şi, mai ales, întreţinută de Cairo, drept pentru care i s-au arătat ostili. Marea Britanie, puterea colonialistă care gerase viaţa egiptenilor, se văzuse dată afară, gest de neiertat, drept pentru care va găsi un aliat perfect în noul Israel. Statele Unite nu înţelegeau neutralismul lui Nasser, care nu dorea sa se alăture vreuneia dintre taberele Războiului Rece. Mai mult, singura ţară care acceptase să vândă armele absolut necesare armatei a fost Cehoslovacia, o ţară-satelit a Moscovei.
Proiectul cu care Nasser dorea să schimbe faţa Egiptului era construirea unui baraj pe Nil, la Assuan, care să prevină inundaţiile, sa mărească suprafaţa ce putea fi irigată şi să ofere energia electrică necesară dezvoltării industriale. Cum nu avea resursele financiare imense necesare acestei măreţe întreprinderi, s-a adresat Băncii Mondiale, care i-a acordat împrumutul cu condiţia ca şi SUA să ofere o parte de finanţare. În ciuda condiţiilor restrictive impuse de Washington, când Nasser le-a acceptat, totuşi, i s-a răspuns că economia egipteană nu îndeplinea condiţiile de a putea rambursa o asemenea sumă. Dar acolo unde nu plăteau americanii, se arătau ruşii interesaţi, aşa că marele baraj se va realiza până la urmă cu ajutorul tovărăşesc al poporului sovietic.
Drept urmare, cu ocazia celei de-a patra aniversări a revoluţiei, Nasser a anunţat mulţimile adunate în Alexandria şi, prin intermediul Radio Cairo, întreaga lume, că va naţionaliza Canalul Suez, simbolul continuării colonialismului englez care deţinea compania ce îl exploata. Lumea arabă era în delir şi tablourile cu preşedintele Egiptului au inceput să decoreze pereţii birourilor şi locuinţelor din mai toate capitalele arabe.
Numai că politica internaţională este un spaţiu complicat, mai ales pentru o ţară care de-abia îşi câştigase independenţa şi provoacă orgoliile şi interesele economice ale marilor puteri coloniale. Marea Britanie, în parteneriat cu Franţa şi Israelul, vor ataca Egiptul. Chiar dacă Nasser va fi înfrânt, curajul şi faptul că mersese până la capăt, îi vor mări aura legendară. În urma intervenţiei SUA, Egiptul va dobândi controlul exclusiv al Canalului Suez, care va fi redeschis în 1957, iar proprietăţile franceze şi engleze din Egipt vor fi confiscate. Dar acest conflict îl tratăm pe larg în capitolul dedicat războaielor arabo-israeliene fiindcă reprezintă una dintre paginile esenţiale ale istoriei recente a regiunii şi explică înfruntările ulterioare.
Din păcate, după atâtea decenii de când preṣedintele Nasser a încetat să îṣi mai conducă poporul, nu putem remarca decât triṣti că lumea arabă a rămas aproape neschimbată, aceleaṣi conflicte şi neînţelegeri măcinându-i ṭările.
Speranṭa în lideri politici care să readucă strălucirea pierdută ȋn urmă cu un mileniu a lumii arabe s-a îndreptat, după dispariṭia sa, către grupările fundamentaliste, naţionalismul fiind abandonat în favoarea islamismului. Ofiţerilor spilcuiţi popoarele începeau să le prefere pe ulamele fundamentaliste, sentimentul fatalităṭii, tipic oamenilor deṣertului, revenind încet ṣi parcă ireversibil.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.