Foto: Guliver/Getty Images
Trăim în fiecare zi, în fiecare moment al vieții noastre într-o continuă agitație. Ne grăbim să ne bem cafeaua de dimineață, să alergăm cu ăla micu’ la școală, să ajungem la timp la serviciu, să îl luam de la școală, sa facem cumpărături, mâncare, curățenie, teme. Totul trebuie făcut in viteză maximă. Timpul nostru de reacție trebuie să fie comparabil cu cel al vitezei luminii, astfel, dacă nu ajungem dintr-un capăt in celălalt al străzii în 20 secunde în loc de 15, este posibil ca o calamitate să ne curme brusc viața. Uităm să trăim, să respirăm, să vedem dacă cerul este albastru sau înnorat, punem presiune pe noi și pe cei din jurul nostru, fără vreun „studiu de fezabilitate” prealabil. Nu verificăm dacă efortul făcut pentru a face totul repede își merită prețul. Agitația ne curge prin vene, odată cu sângele, face parte din noi și nimic și nimeni nu ne poate opri. Ne-am obișnuit cu ea, suntem una cu ea, trăim cu ea și o dăm mai departe generațiilor care vin după noi, cu toate că nu o solicită și cel mai grav, nici nu le folosește la ceva.
Ne grăbim și în graba noastră uităm să vedem ce se întâmplă cu adevărat în noi, cu noi și cu cei e lângă noi. Abia când este prea târziu și când cel de lângă noi nu mai este ne oprim pentru un moment, avem o părere de rău de ordinul secundelor în care ne vom gândi că nu am făcut mai mult, că nu i-am acordat mai multă atenție, că nu i-am spus cât l-am apreciat și apoi ne vom arunca din nou în vârtejul agitației noastre.
De unde atâta grabă? De unde vine și încotro se îndreaptă? La o primă vedere am putea spune că „așa e viața, grea. Și ca să faci față trebuie să alergi și să te zbați”.
Să aruncăm o privire în trafic: este aglomerat, lumea claxonează, pentru că se grăbește, consumă o mulțime de energie pentru asta, fără a obține un rezultat concret. Ne agităm în mașinile noastre și încercăm să ajungem mai repede, cât mai repede. Ne „băgăm în față”, sau „tăiem fața celorlalți” pe de o parte pentru că agitația din noi înșine nu ne dă pace, pe de alta pentru că nu ne luăm răgazul să facem o mică socoteală: cât timp câștig? Care este diferența dacă aș face același lucru, dar in ritmul meu? Poate că am câștigat 1-2 minute la un drum de 30 de minute într-un oraș aglomerat. Și pentru asta, am consumat o mulțime de energie, am stat într-o continuă stare de stres, cu un nivel al cortizolului ridicat la cote periculoase. De multe ori, cele 2 minute nu există sau nu contează și atunci, de ce mă mai grăbesc?
O posibilă explicație ar fi cei 45 de ani de comunism, în care am stat la cozi la mâncare, la benzină, haine, hârtie igienică, practic la orice. Am așteptat cu orele să vină autobuzul, să cumpărăm alimente, să rezolvăm diverse probleme pe la autorități și câte și mai câte. Oricât ai fi de calm și relaxat din fire, la un moment dat îți pierzi răbdarea. Și așa ajungi să te grăbești, de fapt, să îți pierzi răbdarea. Pentru ca toată agitația de care dăm dovadă în aceste zile este de fapt lipsă de răbdare.
Ce e de făcut? Cum am putea să reducem la tăcere vocea dinăuntrul nostru care nu ne dă pace și care ne zorește continuu? Am putea încerca într-o zi să ne luăm răgazul și să ne permitem luxul de a întârzia. Cele 2, 3 sau 5 minute pentru care de fapt alergăm atât de mult. Si să vedem ce se întâmplă. Sau doar să oprim graba și să ne bucuram de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, pentru ca oricum, nu vom ajunge mai repede doar pentru ca ne agităm. Să ne luăm răgazul și să ne uităm în sus, să vedem cerul și păsările, să zâmbim celui de lângă noi, din autobuz, din sala de așteptare, din mașina alăturată, probabil și el la fel de stresat că stă prea mult pe drum. Să ne liniștim. Și să urmărim cu atenție ce se întâmplă în și cu noi. Să luăm lucrurile pe rând și să le rezolvăm unul câte unul, bucurându-ne câteva momente că am mai rezolvat o problemă și abia pe urmă, cu bucuria asta să trecem la rezolvarea următoarei. Veți fi surprinși să constatați că eficiența este aceeași sau poate chiar mai bună decât dacă v-ați fi grăbit, în plus, la sfârșitul zilei nu veți mai fi atât de obosiți pentru că da, graba din mintea noastră ne obosește până la epuizare.
Să te liniștești nu e un exercițiu ușor atunci când ai crescut de mână cu graba, când a fost mereu cu tine alături. Este ca un frate siamez de care pare imposibil să te desparți, este „obișnuința, a doua natură”. La început, nici nu înțelegi despre ce e vorba, e ca și cum cineva ți-ar cere imposibilul, apoi te întrebi cum o poți face, pentru că nu prea ai experiență în domeniu, aduci argumente de genul: „ce folos?”, „dar eu chiar mă grăbesc”, „am o grămadă de treaba”. Vestea bună este că toată treaba se poate face și fără agitație.
În psihologie, agitația este un termen strâns legat de pasivitate. Deși termenii par a fi în contradicție, lucrurile stau exact invers. Am putea spune că agitația mai mult te încurcă decât să te ajute să rezolvi totul mai repede. Atunci când creierul nostru este preocupat de grabă, nu se concentrează la capacitatea maximă la problema pe care o are de rezolvat, pentru ca desfășoară în același timp doua activități în loc de una: se agită și face și treaba pentru care se agită. Mecanismul psihologic prin care agitația devine prietenul nostru este diferit de la o persoană la alta, în funcție de cum se purtau cu noi părinții noștri în copilărie, de condițiile de viață actuale și multe altele. În plus, agitația „se ia”: o luam unii de la alții, așa cum luăm gripa. Oamenii sunt ca bateriile: se încarcă unii de la alții atunci când intră în contact. Este foarte greu să stai de vorbă cu o persoană agitată și să nu devii și tu agitat, după un timp. Și acest lucru nu este valabil doar pentru agitație, ci pentru toate stările psihice pe care le are o persoană: stăm lângă un om nervos și la un moment dat ne vom simți nervoși, intrăm în contact cu un om vesel și ne vom molipsi și noi de veselia sa.
A fi prezent, a trăi aici și acum ne ajută să realizăm cât de importantă este agitația în viața noastră, cât de multe lucruri din jurul nostru ratăm pentru că îi dăm mână liberă și plecăm urechea la pretențiile ei. Pentru că facem ce ne cere, atunci când ne cere și cum ne cere. Și dacă noi nu o oprim, nimeni altcineva nu o va face in locul nostru.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Aceasta chestie imi pare atat de dezagreabila incat sfarseste sa ma agite si pe mine.
Aveam o matusa.Cu mintea mea putina de om in formare,de adolescenta,care va sa zica,o ironizam in sinea mea(doar in sinea mea...cate lucruri mai facem de care ,mai apoi,ne e profund rusine)o ironizam asadar spunand:
Se uita iar cum creste iarba!
avea un locsor preferat pe terasa dinspre curte.Acolo o gaseam,mergand in vizite neanuntate,cand dadeam buzna peste ea.Si asta era mereu-mereu,caci tare draga imi era.
De obicei cu o carte in mana,mereu surazatoare,mereu calma.
Statea si se uita cum creste iarba.
Ca printr-o magie,mancarea era deja in camara,in sufragerie era ordine,nu se grabea dar totul era terminat.
Ba chiar sifoanele goale erau la usa,cel care venea primul(dintre noi,nepotii)le insfaca si dadea o tura la coltul strazii.
Era timp pentru toate.
Aduce aceasta amintire un iz de nostalgie?
Aduce sigur,dar cu mica bucurie de a privi in urma spre un chip drag,spre un moment frumos.
Iar daca mai da si o ninsoare cu zloata ...wow, Bucurestiul o sa devina o mare cocina, chiar daca este ornat cu beculete si lumini. Iar de Revelion o iei de la capat, insa dupa 12 te poti culca in liniste dupa discursul presedintelui (inca Iohannis) si dupa ce s-au tras toate focurile de artificii si s-au aruncat toate petardele ca in Fasia Gaza (speram de catre romani, nu rusi).
Atata va rog, sa aveti mare grija la turturii imensi de gheata care se formeaza la stresinile caselor. Acum cativa ani a cazut unul la 2 metri in fata mea.
Nu uitati de colebil si triferment!