Aveam acum câțiva ani o colegă de breaslă, o fată foarte deșteaptă, care uita că mai are și alte identități decât cea de redactor șef, de middle manager. Muncea pe brânci, acoperea munca celor din echipa ei, venea în weekend „pentru că e liniște“. Între timp s-a îmbolnăvit grav, s-a vindecat, s-a măritat și s-a mutat la țară. A făcut ceea ce se numește în jargonul corporatist „downshifting“.
Ea e un caz cu final fericit. De obicei puțini angajați din România de azi își permit luxul de a renunța la un job sigur și plătit convenabil într-o multinațională. Au copii, rate, cursuri afterschool de plătit.
Sunt prizonierii unor alegeri făcute anterior care îi obligă să muncească pe brânci, uitând de ei înșiși, pentru a atinge un soi de liman, pentru a bifa așteptările familiei, ale cercului de prieteni care nu mai merg vara cu cortul la 2 Mai, ci doar în Grecia și Croația, sau își schimbă mașina la 5 ani, etc. Ei sunt primii candidați la burnout.
Află mai mult:
Un șef bun e uman, competent și modest. Cel toxic e fudul, hipercompetitiv și conduce prin teroare
Burnout e acel sentiment de epuizare, de lipsă de sens, de tristețe și chiar de depresie, rezultat din munca excesivă. Nu mă înțelegeți greșit, munca e bună, utilă, structurantă. Noi toți avem nevoie să muncim și să vedem rezultatele muncii noastre, impactul pe care îl avem. Și avem nevoie de sens în ceea ce facem. Dar tot ce e excesiv strică. Americanca Paula Davis-Laack este expertă în stres și reziliență. Ea spune că burnout înseamnă „să te simți cronic rupt de unul sau altul din aspectele vieții proprii“. Să fii doar un amploaiat, o rotiță în sistem. Să experimentezi o oboseală care infectează toate aspectele vieții. Din cauza stresului de la muncă nu mai poți fi nici părinte prezent și cald, nici prieten, nici partener. Devii dependent de muncă, workoholic obsedat că nu atinge „targetul“, temător de consecințe, un ins pentru care zilele libere de weekend sunt neliniștitoare și enervante. Nu vezi decât ceea ce mai ai de făcut, timpul vid te angoasează.
Workoholici din toată țara, treziți-vă!
Comportament încurajat tacit de cei de mai sus, dependența de muncă duce la probleme mintale mai serioase și la rateuri personale pe alte planuri. Vedem manageri care divorțează pentru că nu mai sunt de mult prezenți în familie, sau care beau mai mult decât se cuvine, ca să se mai simtă și ei bine...
Psihologii americani Michael P. Leiter și Christina Maslach indică următoarele semne de burnout:
Lipsa sentimentului de control. Îți scapă totul din mână, compania pierde bani, ești în vizor. E posibil din cauza asta să fii ignorat la ședințe, ți se ridică autoritatea (adesea fără eleganță, în public). Ești însă alergat mai mult, supraîncărcat cu sarcini. Noi, oamenii, avem mare nevoie de sentimentul de control ca să fim sănătoși la cap (chiar dacă e iluzoriu!). Avem nevoie să ne simțim competenți. Dacă treaba asta e suspendată, psihicul se fragilizează. Și corpul, la fel. Cei care au parte de astfel de tratamente mult timp sunt expuși la boli coronariene și depresie.
Uneori lipsa sentimentului de control e compensată prin eforturi și mai vajnice. Vezi că se duce în jos graficul, dar tu iei acasă dosare peste dosare, te supraîncarci. O tendință de a supraconpensa prin perseverență, iată ce mai caracterizează un workoholic în fază acută. Efortul este un ingredient esențial al succesului, dar pentru cineva cu burnout, adesea înseamnă încăpățânare fără rezultat. Cel mai bine e să iei distanță, să vezi dacă problema poate fi abordată din alt unghi. Uneori ajută pur și simplu să lași baltă ceva care vezi că nu duce nicăieri. Sau cere efort disproporționat de mare pentru niște rezultate prea mici.
Conflict de valori. Dacă tu nu concepi să faci ceva imoral, dar în firmă imoralitatea e norma, vei obosi. A acționa în pofida valorilor tale e un stres. Să fii, de pildă, martor al oricărui fel de persecuție, și tu să fii un umanist și pacifist convins, și să nu poți schimba ceva, iată cum poți ajunge la dezangajare și stres major.
Lipsa recunoașterii și recompensei. Plătit peste medie, dar, totuși, prost plătit comparativ cu munca prestată, muncit peste program, fără măcar o vorbă de mulțumire de la șefi. Recompensa muncii nu e neapărat materială, adesea recunoașterea în public a meritelor cuiva, lauda sinceră pentru ceva anume fac minuni. Nu ne ducem la serviciu numai pentru bani, ci și pentru senzația că facem ceva util și că suntem văzuți și recunoscuți. Nimic nu e mai demotivant decât să muncești anonim, într-un colț.
Absența unei culturi organizaționale sănătoase. Dacă ai în jur colegi care bârfesc, măgulesc șeful, au parte de favoruri și se poartă arogant, dacă nu știi cum merge compania și mereu ești forțat să ghicești ce și cum e treaba (în perioade de criză incertitudinea locului de muncă e și mai dătătoare de insomnii), nu ai acces la informație și nu vezi contextul mai larg și impactul muncii tale, dacă nu ai cu cine schimba o vorbă bună sau o glumă, dacă mediul de lucru seamănă cu o școală de corecție, și relațiile interpersonale sunt mai degrabă caracterizate de pericol, iată ce mai duce la oboseală serioasă și burnout. Petrecem în jur de 8 ore pe zi la muncă. Atmosfera de acolo nu are cum să nu aibă impact. Un studiu mai vechi arată că la nivel internațional numărul angajaților care declară că nu au cu cine schimba o vorbă la serviciu s-a triplat între 1985 și 2004. Suntem ființe sociale, nu roboți...
Caută sensul în ceea ce faci
Încă ceva. Un ingredient mai puțin studiat din „prăjitura“ numită viață profesională e sensul. Avem nevoie ca ceea ce facem să aibă noimă, sens. E important salariul, statutul, siguranța locului de muncă, dar sensul, impactul muncii e la fel de important. Dacă nu te duci la serviciu ca să ai de unde te întoarce acasă, sigur ai nevoie și de varietate a muncii, de provocări profesionale, de feedback de la cei de sus. Și ai nevoie să știi că munca ta contează pentru ceilalți. Chiar dacă lucrezi în IT sau în agricultură, în presă sau în HR, ai nevoie să știi că ceea ce faci e important pentru alți oameni. 11000 de oameni care au răspuns la un moment dat unui test au declarat că cele mai pline de sens meserii sunt: pompier, profesor, asistentă medicală, medic neurochirurg. Nu toți putem fi medici sau pompieri, dar toți ne putem gândi la felul cum munca proprie îi ajută pe alții. E un bun mod de a combate senzația de vid și lipsă de sens ce însoțește perioadele de burnout.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pentru mine schimbarea a fost cand am inceput sa fac plati anticipate la ipoteca. Ok, am alta nou acum, dar linistea mintala nu poate fi descrisa in cifre cand am scapat de relatia proasta cu Volksbank.
Mentalitatea noastra trebuie sa fie mult mai obiectiva: Avem un contract semnat cu angajatorul, fiecare sa isi respecte partea. Nu esti nici sclavul lor si nici nu e cazul sa te omori pentru un loc de munca. Un motto dupa care ma ghidez in general e: Vrei flexibilitate, ofera flexibilitate.
Eu am convingerea că există o strânsă legătură între viața personală a individului și viața lui profesională. Atunci cân ești dezorganizat în plan personal, când nu ai o viață personală plină, când nu ai preocupări și pasiuni extraprofesionale, când nu ești atent la cum îți organizezi timpul personal, atunci vei fi la job un factor perturbator de ritm..
Pe măsură ce-au trecut anii, am observat că oamenii au devenit mai eficienți în momentul când și-au descoperit un hobby extraprofesional, sau când și-au întemeiat o familie, când au dat naștere la copii, motivele acesta i-a responsabilizat și mai mult, și i-a făcut mai eficienți în felul în care și-au organizat munca la job.
Dacă există ceva care să te cheme acasă, fie că e vorba de partenerul de viață, fie că e vorba de familie și copii sau de alte preocupări, hobby-uri sau proiecte extraprofesionale, atunci vei avea motive solide și întemeiate pentru a-ți organiza viața mai eficient, viața pe toate culoarele ei.
De multe ori oamenii fără viață personală și program dezorganizat îi trag și pe ceilalți în iureșul maratonul orelor de lucru peste program.
Se face in articol referire la "we can't be all captains, we have to be crew" din 'Be The Best of Whatever You Are' by Douglas Malloch. Corect.
M-am plans multa vreme aici in U.K. (plecata in 2008 direct din "fabrica de roboti" din Pipera (Credit & Collections): "ce job de cacat sa recuperezi creante, nu fac nimic cu sens, vreau sa fiu iar profesoara, sa dau 'ceva' inapoi lumii, Universului." Cand am invatat insa sa "relate to" cu ceea ce face compania pentru care lucram (ex Antenna International - continut ghid turistic audio cu motto 'connecting the world to culture'), mi-am dat seama ca sunt de fapt o rotita mai esentiala decat credeam pentru companie si asta se vedea pe rapiditatea cu care colectam banii, pe fondurile care intrau predictiv in contul bancar, ceea ce permitea companiei sa investeasca in cumpararea mai multor dispozitive audio, sa traduca povestile in si mai multe limbi straine si sa raspandeasca informatia maselor de turisti intr-un mod atractiv, interactiv etc.
Cred cu tarie ca intoarcerea la radacini precum si fata din povestea ta este solutia. Intoarcerea la "trib", la simplu: fara pretentii de case mari, masini de lux, vacante de lux, cu deschiderea inapoi la comunitate. Atata timp cat in viata din afara corporatiei Fugim de oameni si nu mai stam cu "tribul" de mama/tata/bunica acasa ca sa ne separam in case mai mari, mai departe, in mod asemanator ne izolam si ne separam si in cubicle-ul de la munca unde pedalam ca hamsterul in roata lui ca sa nu pierdem materialul acumulat dincolo de geamurile de sticla corporatista.
Am ajuns sa cred ca cele doua sisteme experimentate pina acum (de mine), comunist si capitalist se situeaza la poluri opuse si umanitatea nu este capabila sa conceapa un sistem de mijloc, nici comunist dictatorial dar nici capitalist pervers.
Pacat !