Agresiunea împotriva României încurajată și de ei și de noi

Recent, asistând la prelegerea pe teme de securitate a unui domn general în rezervă, am învățat un nou termen: agresiune acinetică. Probabil că nici dumneavoastră nu vă este familiar, în condițiile în care am constatat că o căutare în română pe Google nu dă aproape niciun rezultat. Este un termen care definește acel tip de agresiune la care poate fi supusă o țară, în opoziție cu atacul clasic, care presupune echipamente militare aflate îndeobște în mișcare: tancuri, avioane, vapoare, rachete, infanteriști etc. Este un tip de agresiune la care astăzi sunt supuse din ce în ce mai multe țări și care este purtată pe canale ne-ortodoxe.

O enumerare care nu își propune să fie exhaustivă ar identifica printre astfel de mijloace de agresiune: generarea de știri false, atacurile cibernetice, finanțarea anumitor mișcări politice, cultivarea neîncrederii în conducători sau alianțe, radicalizarea și polarizarea societăților în scopul slăbirii lor etc. Agresiunea acinetică a prins țările din NATO nepregătite și de abia acum încep să fie puse în aplicare strategii coordonate de contracarare. Rezultatele cred că nu sunt convingătoare încă. 

În această acțiune de răspuns coordonat s-a înrolat și România. Că este vorba de centre de securitate cibernetică ce acoperă, la solicitarea NATO, inclusiv securitatea cibernetică a Ucrainei, sau că este vorba de înființarea Laboratorului pentru Război Informațional și Comunicare Strategică (LARICS), ca să mă refer doar la două proiecte, în esență obiectivul este comun: neutralizarea agresiunilor acinetice. Demersuri similare vedem și în alte state europene, România nefiind nici pe departe o excepție.

Și totuși există o dimensiune pe care România este unică în acest tablou, prin faptul că oferă o oportunitate unică celor care își propun să o agreseze acinetic. Această vulnerabilitate este cu atât mai importantă cu cât, ca țară de frontieră, România se află printre statele cu cea mai mare expunere geopolitică. Deoarece visul oricăror puteri regionale este existența unor țări de frontieră cât mai slabe, cât mai ușor de penetrat. Realitatea ne arată că și în cazul altor țări de frontieră un astfel de obiectiv este țintit prin cultivarea neîncrederii, a dezbinării și frustrării generale, prin punerea la îndoială a sistemelor liberale.

Însă în cazul României toate acestea vin cu un bonus. Bonusul oferit de posibilitatea de a săpa la temelia dezvoltării economice a țării prin încurajarea, alimentarea unui sentiment adânc înrădăcinat în societate. Acel sentiment de neîncredere profundă în modul în care este gestionat banul public, sentiment care a dus de ani de zile la o presiune permanentă în direcția scăderii bugetului național raportat la PIB (Produsul Intern Brut), adică la mărimea economiei.

Încurajarea la nivelul opiniei publice a aspirațiilor pentru cheltuieli cu educația și sănătatea, care, raportate la PIB, să aibă un „nivel european", concomitent cu încurajarea scăderii impozitelor, este rețeta sigură care duce în final la generarea frustrărilor colective ce nu fac decât să slăbească o națiune. Iluzia statului utopic cu cheltuieli bugetare generoase și venituri minuscule este cât se poate de atractivă, chiar dacă economic nu are niciun sens. Și tocmai pentru că este atât de atractivă, clasa politică din ultimul deceniu s-a repezit să o satisfacă.

O armă perfectă pentru o agresiune acinetică astăzi, care, pentru a-și atinge scopul, nu trebuie decât să întrețină o astfel de iluzie. Încet, încet, crăpăturile economiei se lărgesc, iar dezintegrarea ei va servi perfect obiectivului avut în vedere: oprirea investițiilor publice, menținerea în subdezvoltare a zonei de … est a țării (deci asigurarea penetrabilității ei), teribila frustrare a populației prin servicii de sănătate și învățământ subfinantate, pierderea încrederii în liderii țării, încurajarea indiferenței tinerilor și a emigrării lor. O țară de frontieră cu astfel de crăpături este o victimă sigură, cu atât mai mult cu cât faliile de dezvoltare dintre regiunile istorice vor continuă să se lărgească.

Eronat, vor spune unii. Cum să fim victimă, când tocmai au crescut cheltuielile de apărare la 2% din PIB? Întrebarea pe care militarii ar trebui să și-o pună este „pentru cât timp?". Pentru că o țară care în loc să se dezvolte economic echilibrat și susținut urmează cântecul sirenelor văzute sau nevăzute ce o încurajează să își scadă veniturile bugetare nu are cum să susțină pe termen lung un astfel de buget de apărare. Deși, culmea, păstrarea lui la acest nivel ar putea servi de minune agresorului.

Coexistența dintre un buget de apărare la standardele europene și bugete de sănătate și educație la standarde africane va fi calea sigură pentru a transforma, în percepția publică, armata într-o castă. În spiritul agresiunii acinetice, această fisură apărută între armată și populație ar veni mănușă, și cu cât o astfel de discrepanță majoră va fi menținută mai mult, cu atât mai bine. Până la urmă, armata este în momentul de față în topul încrederii populației, deci orice fisură în acest fundament de încredere, prin alocarea, ca țară europeană, a celui mai mare procent din veniturile bugetare pentru apărare, nu ar face decât să șubrezească în timp simpatia populației, din cauza perpetuării lipsurilor în alte domenii.

(clic pe imagine pentru a mări)

Există și opinii care susțin că, de fapt, România nu se confruntă cu o situație de anormalitate. Pentru că statele europene dezvoltate, în perioada lor inițială de dezvoltare, au avut și ele venituri bugetare raportate la PIB scăzute, raport ce a crescut apoi odată cu gradul de dezvoltare economică și instituțională a țării. Cu alte cuvinte, gradul de colectare a putut fi îmbunătățit doar în timp, odată cu atingerea unor standarde mai înalte de dezvoltare.

Într-adevăr, dacă analizăm ultimii 50 de ani vom observa că multe state vest europene au plecat de la o pondere a veniturilor din taxe și impozite de aproximativ 30%, pentru a ajunge acum la 43-50%. Problema este că România, după 25 de ani, nu doar că nu reușește să treacă pragul de 30%, dar politicile fiscale planificate pentru următorii ani nici nu ne dau speranțe în acest sens. Ceea ce sugerează că ceva este profund în neregulă.

Pentru că problema nu ține de fapt de gradul de dezvoltare economică, un argument pertinent în acest sens fiind servit președintele Consiliului Fiscal care spunea: „Dacă România ar avea aceleași venituri raportate la PIB ca și Bulgaria, am avea surplus bugetar".

La finalul prezentării domnului general am îndrăznit să îi pun o întrebare. „Nu considerați bugetul minuscul al României o problemă de securitate națională?"

„Îmi pare rău, nu mă pricep la subiecte economice", a răspuns domnia sa. 

Articol publicat pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp