Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Alina Kasprovschi: „Swimathon e un val într-un ocean de donații individuale. E despre cât de bine poți să te simți atunci când dai o suma foarte mică și vezi cât de mare este impactul”

Alina Kasprovschi - Swimathon

Pentru sute de oameni, de șapte ani, ziua de Swimathon e așteptată ca o sărbătoare. Anul acesta, aproape 450 de înotători-fundraiseri s-au antrenat timp de două luni să înoate pentru 24 de proiecte cu impact social; iar antrenamentul nu e ușor - nici la înot, nici la strângerea de fonduri, mai ales când nu ești campion nici la una, nici la alta. Cu atât mai mult cu cât unii dintre înotători așteaptă un copil, fie au în viața lor o dizabilitate sau le este frică de apă. Dar acești oameni depun efort și timp, ei dau (din brațe) mai mult decât au crezut că pot.

Fundația Comunitară București a gândit, acum șapte ani, ceea ce a devenit între timp cel mai mare eveniment sportiv de strângere de fonduri din România: Swimathon București, două luni de strângere de bani pentru proiecte sociale și o zi de sărbătoare cu înot. Anul acesta se întâmplă la bazinul Dinamo, pe 29 iunie, de la 9 la 18.

Alina Kasprovschi, director executiv la Fundația Comunitară București, povestește despre cultura binelui fără sacrificiu, despre bine făcut cu stare de bine, despre înot ca pretext și donații mici cu impact mare.

De ce avem nevoie de un eveniment ca Swimathon București?

Scopul Fundației Comunitare București e să aducem cât mai multe resurse pentru proiectele din oraș. Facem asta fie prin a mobiliza bani de la companii, fie prin a implica donatori individuali. Asta facem și cu Swimathon. Practic, creăm un context pentru oamenii care se implică în comunitate dând bani - și e un context foarte relevant atât pentru cei care deja fac proiecte mari, cum e MagiCAMP, dar și pentru grupuri de inițiativă care acum învață să facă fundraising.

Pentru că e un eveniment, sunt mult mai multe resurse implicate în organizare - nouă luni din 12 lucrăm la Swimathon - dar e și o scară mult mai mare de impact. Implică tot mai mulți oameni, de la un an la altul. E diferit și pentru că nu e doar despre a strânge bani și a da mai departe finanțări – sigur s-ar găsi și alte moduri mai eficiente de a strânge 150.000 euro. E despre a aprinde scânteia donației în cât mai mulți oameni. E baza de intrare către alte moduri de implicare. Sunt oameni care au înotat pentru un proiect și apoi au ajuns să devină donatori constanți, sau să facă parte din ONG-ul pe care îl susțineau. Am văzut multe începuturi de genul acesta care au evoluat într-o relație de încredere ce rezistă și azi.

Față de alte evenimente sportive, e diferit pentru că înotul este doar un pretext. Oamenii vin acolo în tot felul de forme fizice. Triatloniști. Femei însărcinate. Copii cu dizabilități. Anul ăsta vine un adult cu un colac. Nu este despre cât de mult înoți, ci cât de mult ești în stare să îți mobilizezi propria comunitate pentru proiectul pentru care înoți.

Povestește-mi despre scânteia donației, așa cum ai numit-o.

Swimathon vine pe un val de creștere în ceea ce privește cultura donației în România. La Summitul Industriei Binelui, eveniment organizat recent de Asociația pentru Relații Comunitare, am aflat și dimensiunea valului: nivelul donațiilor individuale prin SMS a crescut de 5 ori din 2016 în 2018, iar cele prin debit direct au crescut de 3 ori în același interval de timp.

Adevărul e că e din ce în ce mai ușor să fii fundraiser - poți să creezi oricând o campanie de donații, fie că ești alergător, fie că îți donezi ziua. Și oamenii vor să dea - se fac tot mai multe donații prin SMS sau debit direct. O sumă foarte mică înseamnă mult și pentru cel care primește, și pentru cel care dă. Într-o perioadă în care nu ne-am simțit foarte stăpâni pe destinul nostru ca societate, faptul că puteai să dai 2 EURO și să influențezi în bine viața unor oameni, sau proiecte foarte mari, te face să simți că ai o putere personală, ca puține alte lucruri din jur.

Swimathon e un val într-un ocean de donații individuale. E despre cât de bine poți să te simți atunci când dai o suma foarte mică și vezi cât de mare este impactul.

Cum ai văzut impactul în toți acești ani?

Sunt foarte multe lucruri de spus – de la impact mic, personal, la impact foarte mare, al organizațiilor, chiar al societății. Am fost profund impresionată acum câțiva ani, când cei de la Special Olympics au venit cu un copil de 3 ani cu sindrom Down, care știa să înoate aproximativ, cu colacul. A făcut doar o jumătate de lungime de bazin și efectiv toată lumea de pe margine și înotătorii s-au oprit și îi făceau galerie puștiului, care era și foarte îngrozit, și foarte impresionat, în acelasi timp. Puterea lui de a străbate acești 50 de metri sunt sigură că va rămâne un moment de referință în amintirile lui. Am văzut mulți oameni care și-au învins frica de apă ca să poată să înoate la Swimathon. Putem numi impact colateral că oamenii au învățat să înoate – nu asta ne-am propus, dar suntem impresionați să vedem că își depășesc o frică personală, pentru ceva ce este mai mare decât ei.

Am văzut proiecte foarte mici strângând bani la Swimathon – asta le-a dat putere să se duca mai departe și să crească. Unele dintre proiecte nici nu existau propriu-zis atunci când au ajuns la Swimathon. De exemplu, APAN – Asociația Pacienților cu Afecțiuni Neuro-degenerative a început acum trei ediții de Swimathon ca un grup de inițiativă. Acum este una dintre cele mai active asociații de pacienți pe care le știu, pornită de la firul ierbii.

Îmi place la Swimathon că uneori se întâmplă momentul magic în care dăm grupurilor noi curaj și banii și încrederea de start – chiar dacă nu le dăm noi puterea pe următorii 5 ani. Nu e ca și cum noi i-am făcut pe oamenii ăștia oameni. Ei au tot ce le trebuie. Dar la un moment dat Swimathon a fost un context de a lua validare și finanțări, un context de a încuraja ceea ceea ce oricum era în ei să facă.

Asociația Dăruiește Aripi a venit pentru că era într-un parteneriat cu Fundația Vodafone și renovau Secția de terapie intensivă nou-născuți din Constanța. A avut mult succes de la prima lor experiență de a face fundraising individual - au strâns cu 2 echipe peste 20.000 euro. La ediția din 2019 au venit cu alt proiect. Faptul că vin la Swimathon le dă cadrul să își aducă oamenii aproape; ai nevoie de un context să te duci să ceri bani, context pe care ei îl folosesc foarte bine.

Impactul continuă și mult după Swimathon. Anca Ungureanu, de la Unicredit Bank, a înotat la prima ediție Swimathon pentru Asociația Învingem Autismul. E și azi în boardul asociației și își donează în fiecare an ziua de naștere către ei.

Cum a evoluat Swimathon de la idee la ce e astăzi?

Swimathon exista în Romania deja, atunci când am adus modelul la București. Fundația Comunitară Cluj a importat conceptul din Marea Britanie și acum se pregătește să organizeze a zecea ediție Swimathon, în aceeași zi cu cea de la București. Ce am văzut la Cluj, și ne-am dorit și pentru comunitatea de la București, este capacitatea evenimentului de a aduce oamenii împreună, să se simtă bine în timp ce fac bine.

Am avut mari emoții, că la București se întâmplă multe lucruri interesante și acest eveniment va trece neobservat. Ne temeam că va fi văzut ca un concurs al oamenilor care înoată foarte încet. Ce nu am anticipat a fost capacitatea lui uriașă de a canaliza bucurie, energie, dorință de a face, în rândul oamenilor de toate felurile.

Cum schimbă un astfel de eveniment cultura fundraising-ului în România?

Sunt foarte mulți oameni cărora le e frică, rușine să ceară bani. Au impresia că cer bani pentru ei personal.

Am văzut multe campanii amuzante, în care oamenii încercau să depășească jena că nu știu cum să strângă bani. Un înotător, la una dintre edițiile trecute, pusese o poză la el în curte în bermude: „Uitați-vă la mine cum arăt, donați dacă vreți să nu mă vedeți dezbrăcându-mă și de aceste bermude.” Oamenii scot în față alte vulnerabilități, ca să mascheze vulnerabilitatea de a strânge bani. Și mi se pare important să avem empatie pentru ei și pentru cât de tare ies din zona de confort, pentru o cauză în care cred. Când se prind că nu e atât de greu, ba chiar găsesc mecanisme să le fie ușor și fun, atunci îi vezi cum înfloresc. Și devin realmente eficienți în strângerea de fonduri.

Mai e și transformarea care se întâmplă în partea cealaltă, la donatori. Laura, care anul acesta înoată chiar pentru Swimathon, povestește că „oamenii ăștia cărora le cer bani mă copleșesc cu entuziasm, cu mulțumiri, cu felicitări”. Donatorii capătă încredere, le place experiența, mai vor să o repete și cu alte ocazii. Cu toții experimentează, dacă vrei, donation high, o dependență bună și de încurajat. Și o duc mai departe, din ce în ce mai curajos, la alte ediții, alte evenimente, alte cauze.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Alien check icon
    Mult succes, cred ca in Romania cauza celor cu afectiuni neuro chiar merita sprijinita.
    Cu evenimentele e genul asta (nu asta in sine, ci tipul asta) as vrea sa pun problema dintr-un alt unghi. Eu personal sunt unul dintre cei care doneaza (sume mici) in mod regulat pentru cateva cauze, alea care mi se par mie relevante si as vrea sa vorbesc si de o alta transformare care se intampla la donatori, una nu tocmai benefica pentru cauza. Unii incep sa fie exasperati de cei care alearga, biciclesc, marsaluiesc etc pentru cate o cauza. Tipul asta de "awarness" incepe sa devina dupa mine contraproductiv si as vrea sa explic motivele.
    Daca mie (ca mic donator acolo, nu sponsor mare care cauta sa-si faca reclama) cauza mi se pare relevanta si-mi permit donez si fara sa alergi tu pentru ea. Daca nu, poti alearga cat vrei ca n-o sa ma convingi.
    Insa daca imi inchizi accesul pe strada sau in parc (aproape in fiecare saptamana de la o vreme) ca sa alergi tu pentru o cauza sau alta, exista un risc semnificativ sa devin ostil cauzelor respective. Nu mai pot iesi EU cu bicicleta decat prin trafic auto deviat (si poluat) pentru ca mi-au blocat traseul ca sa alergi/biciclesti tu pentru drepturile ursilor panda din antarctica. Oricat mi-ar fi de simpatici ursii panda din antarctica, n-as mai dona nimic pentru ei tocmai ca sa nu incurajez genul asta de "fundraising". Ba chiar daca as fi donat inainte, dupa un eveniment din asta m-as opri tocmai ca sa il descurajez sa se mai repete.
    Nu stiu cum e in Romania insa in orasul diasporic unde locuiesc eu evenimentele de genul asta incep sa devina agasante prin numarul lor. Cred ca e nevoie de idei mai originale ca sa atragi antentia asupra unei probleme, asta s-a fasait, Semimaratoane si curse de bicicleta sunt atat de multe incat nimeni nu le mai observa, devin doar o rutina enervanta si inevitabila de weekend (de tipul blocajelor de trafic sau a varfurilor de poluare din timpul saptamanii). Prin urmare, nu cred ca mai functioneaza. Functionau poate cand erau originale si rare si oamenii se intrebau ce se intampla. Acum sunt o rutina si oamenii incep usurel sa injure printre dinti si nici nu vor sa stie ce se intampla, ci doar cand se termina.
    E drept, asta nu se aplica inotului, care nu creeaza atat de mult disconfort. Ci mai mult marsurilor, maratoanelor si curselor de bicicleta care iau orase intregi ostatic.
    Si evident, sunt agasante si rasinile participantilor, carora trebuie sa li se ridice statui, si sa li se inchine poezii de admiratie. Daca vrei sa ii ajuti pe cei du Down, scoate-i in oras, du-i la un muzeu sau la un film, petrece timp cu ei, nu umple feisbucul despre cum ai alergat/biciclit/marsaluit tu 10km ca pentru ei, escortat de politie si de reclame la bauturile energizante, si sa te si astepti sa cad in fund de admiratie si sa intru repede in aplicatia de banking sa setez o plata recurenta. Repet, cu cat chestiile astea devina mai dese si mai agresive, creste riscul sa intru un aplicatia de banking si sa OPRESC plata respectiva.
    Ca sa rezum, primul eveniment din asta e ca o poveste, pe care mi-o spui si ma convingi sa fac o donatie. Si merge.
    Insa daca vii si-mi spui aceeasi poveste in continuu (pe principiul ca daca m-ai convins saptamana trecuta o sa ma convingi si saptamana asta, ca deh, oamenii sunt la fel de simpli ca musculitele de otet), la un moment dat incep sa ma plictisesc si sa nu te mai bag in seama, si te las sa vorbesti singur.
    Iar tu (sau altul de la alta cauza) probabil vei incepe sa tipi la mine ca sa-mi atragi antentia in continuare, moment in care plictisealea mea se va transforma in ostilitate si-ti voi tranti usa in nas.
    • Like 0


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult