Am analizat comentariile despre cazul traficantului Maru și am văzut câte griji avem și cât de neputincioși ne simțim

Foto - Inquam Photos/ George Călin

Ascultând oamenii înţelegi vremurile şi realitatea aşa cum este ea. Bucăţică cu bucăţică, fiecare om aduce în felul său o piesă din puzzle-ul în care suntem prinşi, chit că este auzit sau nu, că primeşte o portavoce sau un „mute” pentru ceea ce adună înăuntrul său.

Unul din lucrurile pe care le-am tot auzit la oamenii din jur în ultimii 10 ani este o anumită îngrijorare legată de unele tendinţe în creşterea copiilor care la clase, în parcuri, în viaţa de zi cu zi şi-au tot iţit faţa, aducând strângeri de inimă şi concluzii înăbuşite în gândul că parcă ceva, acolo, nu-i bun… Un bătut din picior de nepotolit, adolescenţi cu un limbaj obscen folosit fără nici o jenă faţă de adulţii din jur, tineri care, deşi ar putea s-o facă, nu muncesc, părinţi fierţi de griji şi muncă şi parcă prea multe dorinţe împlinite copiilor în raport cu ceea ce au nevoie sau este omeneşte posibil. 

Pe acest fond, am realizat diferite contacte cu oameni din afara ţării, care, la formările pe dezvoltarea şi creşterea copiilor, aduceau răspunsul la întrebările mai grele exact în ograda în care am crescut şi ne-am format fiecare. Ei vorbeau despre o anumită disciplină primită în propria casă, amintindu-ne că poate prea uşor sau prea mult am recurs la despărţirea de ea.

Astfel, ştirea cu Maru, tânărul care umbla fără direcţie de pe holurile spitalului Floreasca, a făcut să ţâşnească de-a dreptul rândurile scrise pe subiect în urmă cu 2 săptămâni pe această platformă. Raportat la ceea ce am văzut în înregistrarea video şi la modul foarte tranşant în care se vorbea în formări despre impunerea limitelor – aspect vital pentru structurarea copiilor – , am văzut în acest caz un prototip al eşecului pe care stilul de parenting permisiv îl poate aduce în extrema sa. Cum au fost postate multe comentarii, plecând de la premiza că cele aprox. 284 de persoane care au avut cca. 700 de intervenţii reprezintă o voce a celor destul de mulţi care au citit articolul, am alocat peste 20 de ore pentru a parcurge toate rândurile care s-au derulat sub postare pentru a prinde locul potrivit de unde se vede ce ne proiectează gândurile pe pânza Facebook-ului: ce cred oamenii? Ce simt? Ce vor? Care este pulsul de fapt, ce am ratat să văd, ce putem învăţa unii de la alţii?

„Cel mai tare articol” pentru unii, dar „greoi, pe care mulţi nu-l vor citi… păcat”, a stârnit reacţii, păreri, comentarii, care, atunci când chiar a fost citit până la capăt şi nu doar paragraful de început, au adus completări, nuanţe şi aspecte care sunt pe cât de interesante, pe atât de ilustrative în ceea ce privește interesul general. 

S-au desprins trei mari linii de opinie, fiecare dintre ele cu încă trei, patru secundare. Astfel, nici articolul de faţă nu este foarte facil. Da, este păcat, dar zic că e bine să vedem cum gândim, ce credem, evident cu mijloacele avute la dispoziţie, adică autohtonul „ne descurcăm cu ce avem”. Pentru un sociolog de profesie, demersul ar suna ca o delimitare a acelor de paiele din fân, cu atât mai mult cu cât terenul este anevoios de studiat: subiectul este sensibil şi complex, numărul de like-uri pentru un comentariu nu înseamnă automat şi calitate, subiectivismul nu poate fi înlăturat, bias-uri în gândire şi reconfirmări căutăm inconştient fiecare. Deci cât se confirmă în realitate din tot ceea ce am desprins mai jos rămâne să cântărească în fapt fiecare, după cât îl lasă inima şi îngăduinţa că oricât de elaborat, orice articol are scăderile lui.

Pentru criza de timp şi un ajutor pentru o privire grăbită sunt graficele de mai jos. Pentru ceva mai extins, dar şi silirea la a citi ceva ce depăşeşte intervalul devenit de aur al celor 4 minute, sunt rândurile ce urmează.

Ca o primă impresie, după numărarea opiniilor principale, cred că am regăsit în oameni temerea mea: cazul Maru (luat adesea la pachet cu prietenul său, Pascu) reprezintă un prototip (și) al stilului de parenting permisiv dus la extremă, marcând nevoit toate celelalte nuanțe ale acestor tendinţe, strecurate în diferite doze în societate și care nu vor dispărea după încarcerarea împricinaților, chiar și pe oricâte mii de ani s-ar vrea de către setea noastră de, în sfârșit, dreptate!

88 de persoane au comentat strict pe caz, 131 au abordat problema lipsei de limite în creșterea copiilor, 25 s-au exprimat în zona soluțiilor iar restul, de 40, s-au pierdut pe sine în primul rând, în limbaj vulgar și injurii, în comentarii fără legătură cu subiectul sau în insinuări care-mi depășesc puterea de înțelegere.

Graficul care reprezintă persoanele care au comentat strict pe cazul Maru spune prea puţin din apăsarea pe care o lasă cuvintele: pentru mine a fost revelator să văd câte griji avem, cât de conştienţi suntem de cele multe care se întâmplă, cât de neputincioși şi cât de lipsiţi de apărare ne simţim în faţa unor situaţii întâmpinate, elegant spus, cu lipsă de fermitate din partea autorităţilor. Acestea ne fac furioşi, temperamentali, lipsindu-ne de multiplele nuanţe în gândire de care, cu mulţumire o spun, chiar suntem capabili. „Abuzaţi cu atâta anormalitate” a ceea ce se întâmplă este cea mai tristă expresie pe care am întâlnit-o. Nu-mi aparţine dar rezumă perfect ceea ce spune o parte a românilor.

E trist căci nu știu dacă-i teamă sau deja convingere că puterea de influență la cel mai înalt nivel a părinților îi vor face scăpaţi de braţul legii pe cei împricinaţi. Mio L. spune că „din păcate la noi, nici după ce sunt victime judecătorii NU dau sentinţe decât dacă eşti un nimeni! Cei care-i mituiesc, scapă!“.

Zecile de situații cu infracțiuni urmate de pușcărie pe insule exotice oamenii le vor răzbunate cu pedeapsa maximă în aceste două cazuri, chiar cu o lege a Talionului dac-ar mai fi posibil! Și, departe de a aplatiza cu ceva responsabilitatea și faptele criminale ale tinerilor, mulți nu-i uită pe autorii morali, părinții care i-au crescut și care sunt văzuţi principalii vinovați în aceste situații.

Un loc aparte îl au cei care semnalează un punct deloc de neglijat în întregul tablou: dealerii de droguri! Oamenii vor să știe de ce nu se fac controale în vămi, de ce scanerele nu merg în portul Constanța, de ce nu spune nimeni nimic despre ei, ci doar despre „consumator (în general tânăr), părinte (fie că-i neglijent, fie că-i prea ocupat, fie că-i prea bogat), dar nicio vorbuliţă despre dealer sau traficant”, rămânându-le, firesc, o singură concluzie: „sunt așa sus puși sau ce?”.

Astfel sunt o parte din gândurile şi temerile oamenilor, a căror adâncime şi gravitate se pot percepe în toată dimensiunea lor doar la o parcurgere pas cu pas a comentariilor şi a reacţiilor la ele. Este un amar care nu mai lasă loc de nimic, poate doar de îndemn la o analiză de conţinut din partea departamentelor de comunicare ale instituţiilor ale statului, spre a lua un puls al oamenilor şi pentru a înţelege de ce, după atât de multe nedreptăţi strigătoare la cer, aceştia au adesea tendinţa de a generaliza şi a-i aşeza pe toţi în aceeaşi oală pe care o vor aruncată cât colo, cu apă murdară şi dar și cuoameni care îşi mai fac, neştiuţi, treaba, cu tot!

Persoanele (131) care au comentat referitor la stilul de parenting adesea prea permisiv care s-a inserat în societate deschid o altă fereastră către panoplia de trăiri şi percepţii ale românilor. Cei mai mulţi, 101 de persoane, şi-au exprimat acordul direct în jurul ideii de laxitate prea mare a regulilor din creşterea copiilor, scriind comentarii pertinente, elaborate, demne de un manual de principii și bună creștere autohton. Pe care l-am avut în formă orală, în acel "să fii om" primit de la bunicii de odinioară sau direct din greul vieții și pe care cumva l-am pierdut pe drumul rătăcirilor noastre. O parte a românilor se recunosc în “greșeala de a oferi totul pentru că noi n-am avut”, unii identifică anii 2000 ca început al degringoladei noastre interioare și a “generațiilor crescute în prea mult puf”, alții deplâng “traiul pe șmecherie și manelizarea accentuată și încurajată a societății”. Foarte mulți sunt de acord cu răul făcut de media și contramodelele promovate, alții deschid ușa liceelor de elită care nu sunt străine de droguri și încălcări ale limitelor, dar şi a familiilor cu venituri modeste care, nici ele, “nu sunt străine de multe grozăvii”. La unison, și mai mulți sunt în dezacord total cu “părinții care au putut apostrofa profesorii cu prea multă ușurință”, rupând pentru propriii copii autoritatea, limita, deci plasa de siguranță pe care ar mai fi putut-o reprezenta aceștia. Un număr mare de like-uri ridică sprâncene la remarca fericirii perpetue promovată prin unele grădinițe particulare, pe formula “un copil fericit=un părinte fericit=bani”, stilul de educaţie emancipându-se cu urmări care scapă de sub control. Există un dezacord cu privire la anumite expresii scoase din contextul adultului și așezate, precum o fundă pompoasă că dă frumos, la pijămăluța și pampersul din care încă nu a ieșit copilul, ce trebuie mai întâi să se formeze, deci să respecte anumite reguli şi nu să le eludeze de teamă că acestea “îi vor tăia aripile”.

Este încurajator, căci oamenii se grupează în jurul dragostei, înțelegerii și limitei concluzionând că “relaţia părinte-copil nu trebuie să presupună doar creştere şi bani pentru educaţie! Ea înseamnă în primul rând legătura de dragoste, afecţiune şi încredere între ei! Şi da, copilul trebuie să aibă limite, indiferent de poziţia socială şi averea părinţilor!”. Iar nuanțele extrem de fine nu lipsesc, în contrapondere cu o anumită tendinţă de a echivala ideea de reguli şi limite cu o rigiditate traumatizantă, o persoană punctând: “dragostea și conectarea sunt însăși limitele pe care nu vrei să le calci”.

Marcând o scăpare a articolului în discuţie, insuficient de clar în privința ironiei în ceea ce privește specialiștii pe care i-am tot perceput ca știind mai multe, românii sunt deja pe modulul “hai, pa!”, sătui de experți care au luat un “da” armonios şi generalizat în brațe și care, abia acum, au redescoperit cu uimire valoarea regulilor ca pe apa caldă. Mai mult, este o exasperare legată de “psihologii care au descoperit în viaţa generaţiei 70-80 traume generate de părinţi” fiind adesea trataţi “ca şi cum nu suntem capabili după o vârstă să ne autoeducăm şi corectăm”. Luminiţa G. crede că numai noi întâmpinăm dificultăţi, căci este un fenomen global: ”în realitate în toate ţările există adulţi care nu îşi iau rolul de părinţi în serios. Si rezultatul este mereu acelaşi: adolescenţi şi apoi oameni în toată firea care nu acceptă limitele şi se poartă ca nişte veşnici copii, fără simţul răspunderii”.

O parte recurg la amintirile regimului comunist și a ordinii percepute atunci, cu metode pe care le-ar vrea aplicate acum, uitând, părerea mea, că anumite limite și o disciplină pot fi prezente și în absența unui regim totalitar. Iar o alta, deloc de neglijat, spune ceva despre ceea ce mi-ar place să aud dezvoltat în mod public și la noi, nu doar pe la colțuri sau, iertare, doar în summit-uri din afară: teama de copii, de tineri. Impunerea unor reguli clare este văzută ca un aspect ce poate fi cu ușurință urmat de plângeri la protecția copilului. Cred că am avea nevoie să știm un pic mai bine legile, căci adulții sunt responsabili pentru nevoia de educație a copiilor și, în cazurile care exclud abuzurile, poate că ar putea fi mai curând invinuiți pentru exact ceea ce se feresc să facă.

Bref, “nu este uşor să creşti un copil în România”, iar vina majoră pe care o poartă statul poate fi compensată prin creşterea cu atenţie la obligaţiile şi drepturile copilului, la micile “responsabilităţi pe care trebuie să le aibă în acord cu vârsta”, la “banii care sunt prea mult subiectul numărul unu” în viaţa noastră. Recursul la vorbele din bătrâni încheie paleta largă de gânduri exprimate: “Copilul este ca o cocă dospită. Pune-i limite şi va creşte. Nu-i pune limite şi se va întinde fără să crească!”.

Cea de-a treia categorie de persoane au emis opinii pe partea de soluţii cu privire la consumul de droguri sau a responsabilizării copiilor. Un cititor aduce o remarcă extrem de importantă legată de lipsa centrelor de recuperare şi, mai ales, de conştientizarea a ceea ce înseamnă acest fenomen pentru părinţii care se confruntă cu asta şi care “sunt legaţi de mâini şi de picioare”, atunci când răul a fost deja făcut. “Problematic este controlul difuzării drogurilor şi extragerea tinerilor dependenţi din parcursul distructiv în care sunt antrenaţi. Adicţia odată constituită rămâne vulnerabilitate pe viaţă şi ce se mai poate încerca este organizarea abstinenţei. Nu avem nici lege, nici organizare, nici personal specializat, nici finanţare, nici susţinere publică pentru a prelua în asistenţă de cursă lungă aceşti adolescenţi”. (Vlad Ioan T.)

Personal, cred că ar trebui să înmulţim cuvintele de mai sus cu locul 2 în Europa la consumul de alcool, cu lipsa de centre şi pe acest palier şi cu faptul că toate aceste cazuri vor dispărea, pentru o vreme, doar din fluxul de ştiri: în viaţa de acum, de azi şi de mâine, sunt exact lângă mine, lângă voi şi-ntre noi, aştepând să nu le mai negăm, ci să înţelegem de fapt care este imaginea reală.

Am încadrat tot la partea de soluţii opiniile care condamnă confuzia dintre libertate şi libertinaj, precum şi dorinţa de legi mai stricte, precum afară, dar pe care le-am contesta din răsputeri acasă. Vestul nu ne-a adus doar drogurile, aşa cum mulţi se plâng, ci şi posibilitatea de a vedea că se poate şi altfel. Românii care lucrează în străinătate văd copii de la 14 ani în sus cum lucrează în supermarketurile din Olanda, copiii milionarilor învăţând cum să aibă grija de averea familiei muncind de mici, riscând de multe ori dezmoştenirea pentru fapte reprobabile. Deşi este un consum ridicat de droguri şi acolo, legile sunt foarte stricte şi, în Franţa de ex “nu există parcări pentru copiii politicului sau de bani gata, nu există telefon la ore, nu există să intri în şcoală decât cu program, necontând cine şi ce este sau ce relaţii are”. Si Tamma A. crede că “acesta este secretul țărilor dezvoltate. Acordă libertăți şi impun reguli clare, respectate de orice cetățean. Este baza unei societăți functionale”. Deci, “de ce să nu luăm de la vestici respectarea legilor, seriozitatea şi corectitudinea?”.

Am lăsat la final secţiunea comentariilor fără legătură cu articolul, limbajul obscen şi injuriile aduse de oameni unii altora, dar şi emoticon, care de multe ori ar putea trece ca un acord legat de articol însă nu am clasat un simplu semn ca opinie clar exprimată. Aici atrage atenţia partea de limbaj pe care Facebook-ul o ascunde de regulă, acoperind un inconvenient al reţelelor de socializare: nu ne vedem la ochi şi mintea scapă uşor din lesă cuvinte cărora altfel le dă drumul mai greu când suntem faţă în faţă. Bineînţeles că toate aceste tensiuni sunt duse şi în viaţa reală, asta fără a mai adăuga stilul de comunicare pe care îl aud şi îl copie copiii. Iar efortul celor care educă este mult îngreunat. Evident, nu voi reproduce nimic, dar citind totul se conturează un pic cam cum stăm şi că, fără nici o supărare, ceea ce se şopteşte în campaniile antibullying este aici vădit: bullying-ul începe de acasă, de la noi, adulţii!

Tot cititorii trag cele mai bune concluzii: “Nu, nu poate fi manifestată indulgenţă cu astfel de cazuri (Maru, Pascu), iar de aici încolo părinţii să ia aminte!”. Unii se “tem că mulţi nu vor face nimic, se vor concentra în continuare să facă bani din care odrasla să cheltuiască cum vrea ea” şi cred că este nevoie de mai multă educaţie în jurul cuvântului “Nu”! Pentru alţii este un “subiect trist, greu, dar care trebuie abordat odată şi-odată cu obiective clar definite”. Iar “sistemul la care suntem toţi părtaşi îl putem schimba doar uniţi”.

Nu ştiu dacă rândurile de faţă sunt un mesaj educaţional şi social, dar sper să fie “mai direct şi mai puţin alambicat” decât articolul pe care îl analizez aici. Am încercat doar să ascult oamenii pentru a înţelege mai bine realitatea şi lumea în care trăiesc. Personal voi căuta să urmăresc încă o dată ultima prelegere a domnului Miclea şi să citesc ultimul articol al domnului Daniel David. Am auzit ceva despre toleranţa la frustrare acolo şi aceasta îmi spune că, prin comentariile lor, oamenii intuiesc bine ce este de făcut, neuitând că educaţia înseamnă “limite, aşteptări şi dragoste!”.

Şi, atunci când nu suntem de acord, să găsim liniştea de a răspunde frumos unui necunoscut de pe Facebook, precum doamna Annamaria J.: „Bună seara! Din păcate, nu [ştiu]. Vă doresc multă sănătate şi toate cele bune!”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp