Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Tânărul care umblă bezmetic pe holurile spitalului Floreasca după droguri vorbește despre eșecul stilului parental permisiv

Tudor Duma zis Maru

Foto - Inquam Photos/ George Călin

De foarte puține ori caut să și vizionez știrea despre care citesc: suportul video este mai facil pentru creier, deci automat mai plăcut și dorit, dar efortul de a citi pune mintea la treabă și nu omoară pe termen lung imaginația și creativitatea, deci este mai cu folos.

Aleg astfel căci ce pot vedea, până la urmă? Nu știu cum arată un om beat care face scandal într-un bar? Două femei care pierd controlul de sine și se ceartă în trafic? Sau un om îndurerat de pierderea copilului? Ce pot să văd mai mult decât deja îmi conturez citind?

Răspunsul a venit rapid, după primele cadre cu tânărul drogat mergând nestingherit prin Spitalul Floreasca: fără limite! Am vrut să-l văd și să percep ce comportamente sunt deja acolo și pe care drogurile n-au făcut decât să le exacerbeze. Pentru că da, este o diferență între atitudinea de fond și efectul dezinhibant al drogurilor asupra creierului: cel din urmă trece, dar prima rămâne, așa cum o vedem în toată „splendoarea" în parcursul amicului său Pascu, pe care l-a tot așteptat o lume în van să fie lovit de remușcări după accidentul de la 2 Mai, dar, se pare, degeaba.

Deci absolut fără limite, asta am putut să văd și nu știu dacă am simțit vreodată că absolutul este atât de restrâns în posibilitatea a reda greutatea și gravitatea situației.

Da, a avut dreptate până la ultima picătură doamna din Franța care a spus că un copil care nu primește limite ferme, o structură clară care să-l ajute să fie un adult funcțional, le va căuta în mod inconștient până va ajunge la poliție sau psihiatrie, oriunde numai să fie legat! Orice, numai să afle, în sfârșit, că nu se poate, că nu poate modifica mediul extern după cum dorește! Nu poate avea totul, nu se poate totul! A fost dur, chiar șocant când am auzit-o prima dată, mai ales că venea din partea unui om format într-o țară din afară, unde, știm toți, nu-i așa, nu sunt atât de închiși oamenii ca la noi, înțeleg altfel lucrurile, în cazul de față dezvoltarea și creșterea copiilor.

Departe de a stigmatiza dificultățile sufletești care pot duce un tânăr spre ajutor de specialitate în psihiatrie, specialistul în comunicare relațională delimita clar aceste situații delicate și aparte de cele în care comportamentul deviant al tânărului arată pe față părintele și tot sistemul de adulți care nu și-au făcut treaba în jurul lui: aceea de a-l pregăti pentru viață! Iar viața este frustrantă și copilul trebuie să o trăiască de mic, altfel nu o va putea gestiona și va intra cu un handicap major în viața mare!

Acum 10 ani abia începuse moda preadolescenților care la 13 ani deja nu mai mergeau în vacanțe cu părinții și am avut șansa ca, în multele zile de specializare în comunicarea părinte/adult-copil, să aflu direct de la sursă cum este cel mai cu folos să întâmpini astfel de aspecte care apar în viul vieții, exact așa cum este ea.

Formatorul din Franța era o doamnă cu multă experiență, care văzuse multe și înțelesese: lasă-ți copilul acasă și-l vei priva exact de timpul în care vă puteți regăsi și reconecta unul cu altul, în exact perioada în care are nevoie mai mult, deși nu o arată!

„Dar și colegi de-ai lui mai rămân singuri acasă", încercau părinții să forțeze diluarea răspunsului primit, prin eternul apel la presiunea anturajului, la timpurile care sunt altfel acum și care cer să ne mai schimbăm și noi, să nu părem retrograzi și, ferească Dumnezeu, să supărăm copilul!

Nu, într-un oraș ca București nu lași niciodată un adolescent de 14 ani singur acasă sub pretextul că așa este acum, nu mai vor tinerii în concediu cu părinții. Orașele mari nu sunt străine de posibilități nelimitate de distracție, de droguri, de tot felul de situații foarte tentante pentru mintea lor fragilă, care nu poate încă să calculeze toate riscurile la care se pot expune. Nu este vorba despre lipsa de încredere în ei, este despre realism cu privire la stadiul de dezvoltare în care se află și ghidajul de care au nevoie. Abia la 20 de ani te poți uita la ei și să-ți închei munca, făcând ceea ce este sănătos: să-ți iei mâna și să-i lași să zboare, să se descurce singuri, dar însoțiți de tot ceea ce ai construit în ei.

Până atunci pui în practică ceea ce găsești cu sens și folos din ceea ce ai primit la rândul tău, din ce simți că te-a format și adus la măsura unui adult responsabil. Sau, altfel spus: rolul tău de părinte poartă două fețe. Mamă/mămică și tată/tătic.

Una cere și refuză, alta primește și dăruiește. Una are cerințe de la copil, are așteptări firești de a-și spăla farfuria de exemplu (și multe alte abilități de viață) și refuză să dea curs oricărei dorințe, refuză să lase să se înrădăcineze, să se perpetueze orice comportament negativ din partea copilului. Cealaltă primește lacrimile, toate supărările inerente de copil, tot travaliul transformării de parcurs, dăruind dragoste, înțelegere și tot suportul necesar pentru a înflori: nevoi împlinite și caracter cizelat.

Da, atunci mi s-a părut mai dur! Fericirea copilului tău nu este un obiectiv! Dezvoltarea toleranței la frustrare a copilului este obiectiv! Astfel, tânărul de mai târziu va avea baza necesară pentru a trăi cu adevărat starea de bine, aceea care durează, fericirea fiind o decizie personală care presupune maturitate și nu zâmbetul de moment pentru încă o bomboană obținută prin trântitul pe jos sau plânsul insistent. Sau pentru un vapat cu colegele de-a șasea, smuls părinților cu cine știe ce presiuni.

Copilul are nevoie să plângă, are nevoie, cu multă înțelegere pentru trăirile lui, să afle că dorința lui este diferită de dorința celorlalți, că nu mai poate modifica lumea ca la 6 luni sau 2 ani. Are nevoie de o structură clară și de limite ferme, care nu se schimbă oricâte mătuși, unchi și bunici ar interveni!

S-au ridicat sprâncene și atunci, probabil de la obișnuința anterioară de a întoarce pe toate părțile dilema dacă un copil trebuie să-l audă și pe nu! Sau nu.

Iar oamenii care duc fermitatea până la capăt nu sunt comozi: nu te prevala de imperativul ei pentru a nu-ți construi relația cu copilul și a lăsa propriile răni sufletești să ducă paguba mai departe, în viața lui. Dar nici nu folosi timpurile, presiunile și contextele drept pretextele pentru o laxitate fără margini, agățată lângă portretul părintelui "cool", prieten cu copilul și divorțat de adultul care poate să primească și-un plâns, și-o supărare, și-o înecare temporară de corăbii pentru că nu e viața așa cum vrea el!

„Prea multă laxitate strică! Prea multă structură nu, pentru că experiențele la care sunt expuși acum sunt preponderent destructurante!". Îmi sună aceasta în minte și îmi imaginez ce ar spune specialistul din Franța astăzi: nu, nu tânărul drogat umblă pe holurile spitalului Floreasca! Acolo umblă bezmetică toată aflarea în treabă pe care am transferat-o în viața de adulți, un eșec al nostru ca părinți, bunici, mătuși și unchi, educatori și învățători și toți cei care n-am fost mai puternici și mai fermi cu orice risc, lăsând garda jos astăzi un pic și mâine mai mult, până la punctul în care am ajuns noi înșine să credem că femeia asta din Franța chiar exagerează! Iată că nu! Altfel nu am fi atât de șocați să vedem la știri cum, la extremă, chiar așa este: un copil fără limite le va căuta inconștient mai târziu oriunde, făcând orice numai să le primească, să fie țintuit fizic pentru a afla, în sfârșit, că viața nu este așa cum vrea el!

Căci nu droguri, ci exercitarea autorității sănătoase parentale asupra lor caută tinerii: prin spitale, prin ambulanțe, pe lângă noi...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Sunt de acord cu dumneavoastră! Parentingul asta dezlănțuit de după revoluție, psihologi care n-au avut în viata lor copii dar care au descoperit în viata generației 70-80 traume generate de parinti, ca și cum nu suntem capabili după o vârstă sa ne autoeducam și corectam. Noi chiar am avut cei 7 ani de acasă. Generația de acum, cu mici excepții, a fost crescuta fără interdicții. Nu putem construi o societate civilizata fără reguli. Asta trebuie sa fie clar pt toată lumea.Dar ce te faci când nimeni nu-si asuma? Ce faci când ai astfel de cazuri dar profesorii fug de răspundere? Se ascund în spatele sistemului care le-a luat toate pârghiile prin care pot lua masuri. Și dacă tatăl copilului problema mai deține și o funcție importanta, e totul pierdut.
    • Like 1
  • Daniel check icon
    Si cum sa te lupti cu toate astea Florin Negrutiu? Crezi ca o poti face cu un impostor in parenting, cu sute de mii de urmaritori pe social media? Si cu ceilalti orbi, care-i valideaza postarile zi de zi, fara sa stie ce este in spate, ascuns in spatele attention whore? Sau cu coach care-ti vorbesc despre toxicitate, ei fiind mai toxici decit cei despre care vorbesc? De doua luni de zile incerc sa discut cu doua persoane importante, carora sa le propun niste initiative, fara nici un rezultat. Dar pe social media striga in gura mare ca vor schimbare. Cum sa schimbi situatia cind psihologi "cu renume" merg in postcasturile unor psihopate vizibil, permitind sa-si scuipe in continuare aberatiile in online? Suntem naivi daca se poate face ceva. Pentru ca nu numai parintii sunt vina. Ci si media, care s-a complacut, intr-un mod ipocrit, in aceasta mocirla, fara sa-si asume nici o responsabilitate, dind prostimii doar ceea ce a avut nevoie. Fara sa spuna nu chiar prostiei. Sa nu ne mai victimizam. Cazuri din astea vor fi tot mai multe, odata cu cresterea copiilor de milleniali si a nativilor digitali. Fara sa mai spun nimic despre odraslele celor 400000 de lucratori si lucratoare din video chat.
    • Like 1
  • Valentin check icon
    Cunosc personal un caz. Anorexie pe fond de divorț. Spital, stare gravă. Din copilărie vin toate. Asta o poate spune și un student la psihologie. Tehnic, se numesc STILURI DE ATAȘAMENT. Căutați problema, informați-vă. Există siteuri, există cărți. În total sunt vreo patru stiluri, generate de atmosfera din copilărie: atașament sigur, atașament anxios, atașament evitant, atașament dezorganizat. Cel pe care îl vedem pe ecranele televizoarelor este cel dezorganizat. E vindecabil, însă după multe ședințe de specialitate. Practic, persoana învață să se comporte și să simtă, la fel cum ar face primii pași. În plus, învață să-și accepte trauma (părinți absenți sau abuzivi, divorț etc.) Se numește atașament securizant dobândit, însă mulți evită psihologul, și de aici apar tragediile.
    • Like 0
  • Minunat articol. Ar trebui sa faca parte dintr-un manual al parintilor. Ar trebui ca toti consilierii si psinologii in domeniul cresterii copilului sa-l aiba carte de capatai. In scoli ar trebui sa constitue subiect de impartasit elevii, mult mai mult decat religia, prost propovaduita de niste popi ibecili si hrapareti. Nu am cunostinta de numele unor preoti cu har chemati sa educe prin religie elevii. Doar habotnici fundamentalisti
    • Like 2


Îți recomandăm

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Ana Maria Bălan

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. (Foto: Ana Maria Bălan/ Facebook)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Elevă de liceu la examen

Dar dacă sărăcirea noastră este ceva ce am putea accepta, atentatul asupra valorilor și moralei ar trebui să fie acea limită pe care să nu o acceptăm. (Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

Citește mai mult