Foto - Inquam Photos/ George Călin
De foarte puține ori caut să și vizionez știrea despre care citesc: suportul video este mai facil pentru creier, deci automat mai plăcut și dorit, dar efortul de a citi pune mintea la treabă și nu omoară pe termen lung imaginația și creativitatea, deci este mai cu folos.
Aleg astfel căci ce pot vedea, până la urmă? Nu știu cum arată un om beat care face scandal într-un bar? Două femei care pierd controlul de sine și se ceartă în trafic? Sau un om îndurerat de pierderea copilului? Ce pot să văd mai mult decât deja îmi conturez citind?
Răspunsul a venit rapid, după primele cadre cu tânărul drogat mergând nestingherit prin Spitalul Floreasca: fără limite! Am vrut să-l văd și să percep ce comportamente sunt deja acolo și pe care drogurile n-au făcut decât să le exacerbeze. Pentru că da, este o diferență între atitudinea de fond și efectul dezinhibant al drogurilor asupra creierului: cel din urmă trece, dar prima rămâne, așa cum o vedem în toată „splendoarea" în parcursul amicului său Pascu, pe care l-a tot așteptat o lume în van să fie lovit de remușcări după accidentul de la 2 Mai, dar, se pare, degeaba.
Deci absolut fără limite, asta am putut să văd și nu știu dacă am simțit vreodată că absolutul este atât de restrâns în posibilitatea a reda greutatea și gravitatea situației.
Da, a avut dreptate până la ultima picătură doamna din Franța care a spus că un copil care nu primește limite ferme, o structură clară care să-l ajute să fie un adult funcțional, le va căuta în mod inconștient până va ajunge la poliție sau psihiatrie, oriunde numai să fie legat! Orice, numai să afle, în sfârșit, că nu se poate, că nu poate modifica mediul extern după cum dorește! Nu poate avea totul, nu se poate totul! A fost dur, chiar șocant când am auzit-o prima dată, mai ales că venea din partea unui om format într-o țară din afară, unde, știm toți, nu-i așa, nu sunt atât de închiși oamenii ca la noi, înțeleg altfel lucrurile, în cazul de față dezvoltarea și creșterea copiilor.
Departe de a stigmatiza dificultățile sufletești care pot duce un tânăr spre ajutor de specialitate în psihiatrie, specialistul în comunicare relațională delimita clar aceste situații delicate și aparte de cele în care comportamentul deviant al tânărului arată pe față părintele și tot sistemul de adulți care nu și-au făcut treaba în jurul lui: aceea de a-l pregăti pentru viață! Iar viața este frustrantă și copilul trebuie să o trăiască de mic, altfel nu o va putea gestiona și va intra cu un handicap major în viața mare!
Acum 10 ani abia începuse moda preadolescenților care la 13 ani deja nu mai mergeau în vacanțe cu părinții și am avut șansa ca, în multele zile de specializare în comunicarea părinte/adult-copil, să aflu direct de la sursă cum este cel mai cu folos să întâmpini astfel de aspecte care apar în viul vieții, exact așa cum este ea.
Formatorul din Franța era o doamnă cu multă experiență, care văzuse multe și înțelesese: lasă-ți copilul acasă și-l vei priva exact de timpul în care vă puteți regăsi și reconecta unul cu altul, în exact perioada în care are nevoie mai mult, deși nu o arată!
„Dar și colegi de-ai lui mai rămân singuri acasă", încercau părinții să forțeze diluarea răspunsului primit, prin eternul apel la presiunea anturajului, la timpurile care sunt altfel acum și care cer să ne mai schimbăm și noi, să nu părem retrograzi și, ferească Dumnezeu, să supărăm copilul!
Nu, într-un oraș ca București nu lași niciodată un adolescent de 14 ani singur acasă sub pretextul că așa este acum, nu mai vor tinerii în concediu cu părinții. Orașele mari nu sunt străine de posibilități nelimitate de distracție, de droguri, de tot felul de situații foarte tentante pentru mintea lor fragilă, care nu poate încă să calculeze toate riscurile la care se pot expune. Nu este vorba despre lipsa de încredere în ei, este despre realism cu privire la stadiul de dezvoltare în care se află și ghidajul de care au nevoie. Abia la 20 de ani te poți uita la ei și să-ți închei munca, făcând ceea ce este sănătos: să-ți iei mâna și să-i lași să zboare, să se descurce singuri, dar însoțiți de tot ceea ce ai construit în ei.
Până atunci pui în practică ceea ce găsești cu sens și folos din ceea ce ai primit la rândul tău, din ce simți că te-a format și adus la măsura unui adult responsabil. Sau, altfel spus: rolul tău de părinte poartă două fețe. Mamă/mămică și tată/tătic.
Una cere și refuză, alta primește și dăruiește. Una are cerințe de la copil, are așteptări firești de a-și spăla farfuria de exemplu (și multe alte abilități de viață) și refuză să dea curs oricărei dorințe, refuză să lase să se înrădăcineze, să se perpetueze orice comportament negativ din partea copilului. Cealaltă primește lacrimile, toate supărările inerente de copil, tot travaliul transformării de parcurs, dăruind dragoste, înțelegere și tot suportul necesar pentru a înflori: nevoi împlinite și caracter cizelat.
Da, atunci mi s-a părut mai dur! Fericirea copilului tău nu este un obiectiv! Dezvoltarea toleranței la frustrare a copilului este obiectiv! Astfel, tânărul de mai târziu va avea baza necesară pentru a trăi cu adevărat starea de bine, aceea care durează, fericirea fiind o decizie personală care presupune maturitate și nu zâmbetul de moment pentru încă o bomboană obținută prin trântitul pe jos sau plânsul insistent. Sau pentru un vapat cu colegele de-a șasea, smuls părinților cu cine știe ce presiuni.
Copilul are nevoie să plângă, are nevoie, cu multă înțelegere pentru trăirile lui, să afle că dorința lui este diferită de dorința celorlalți, că nu mai poate modifica lumea ca la 6 luni sau 2 ani. Are nevoie de o structură clară și de limite ferme, care nu se schimbă oricâte mătuși, unchi și bunici ar interveni!
S-au ridicat sprâncene și atunci, probabil de la obișnuința anterioară de a întoarce pe toate părțile dilema dacă un copil trebuie să-l audă și pe nu! Sau nu.
Iar oamenii care duc fermitatea până la capăt nu sunt comozi: nu te prevala de imperativul ei pentru a nu-ți construi relația cu copilul și a lăsa propriile răni sufletești să ducă paguba mai departe, în viața lui. Dar nici nu folosi timpurile, presiunile și contextele drept pretextele pentru o laxitate fără margini, agățată lângă portretul părintelui "cool", prieten cu copilul și divorțat de adultul care poate să primească și-un plâns, și-o supărare, și-o înecare temporară de corăbii pentru că nu e viața așa cum vrea el!
„Prea multă laxitate strică! Prea multă structură nu, pentru că experiențele la care sunt expuși acum sunt preponderent destructurante!". Îmi sună aceasta în minte și îmi imaginez ce ar spune specialistul din Franța astăzi: nu, nu tânărul drogat umblă pe holurile spitalului Floreasca! Acolo umblă bezmetică toată aflarea în treabă pe care am transferat-o în viața de adulți, un eșec al nostru ca părinți, bunici, mătuși și unchi, educatori și învățători și toți cei care n-am fost mai puternici și mai fermi cu orice risc, lăsând garda jos astăzi un pic și mâine mai mult, până la punctul în care am ajuns noi înșine să credem că femeia asta din Franța chiar exagerează! Iată că nu! Altfel nu am fi atât de șocați să vedem la știri cum, la extremă, chiar așa este: un copil fără limite le va căuta inconștient mai târziu oriunde, făcând orice numai să le primească, să fie țintuit fizic pentru a afla, în sfârșit, că viața nu este așa cum vrea el!
Căci nu droguri, ci exercitarea autorității sănătoase parentale asupra lor caută tinerii: prin spitale, prin ambulanțe, pe lângă noi...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.