Foto: Guliver/Getty Images
Avem cu toții câte o părere. Aproape despre orice. Chiar și despre cauzele pentru care transplantul în România mai mult se chinuie decât există. Despre felul în care actorul Alexandru Arșinel a ajuns să beneficieze de această procedură. Despre cât de corect au decis cei care l-au operat. Sau chiar despre un subiect extrem de tehnic cum este registrul de transplant. Suntem din ce în ce mai bine informați despre toate aceste subiecte (și cum să nu fim când sunt aproape zilnic reluate și discutate în variate zone ale societății?!). Desigur că suntem cu toții conștienți că și alții au versiunile lor de adevăr, că există interese de tot felul (și asta include faptul că unii pot fi interesați ca noi, toți ceilalți, care nu am pus mâna pe un bisturiu, care nu am dat OK pentru recoltarea unui plămân sau care nu am făcut un dosar de medicație post-transplant să avem o anumită opinie). Sunt interesați să avem o anumită opinie care să poată fi folosită în caz de. În cazul în care registrul de transplant își schimbă stăpânii. In cazul in care X, șeful comisiei de... este înlocuit cu noul șef Y. In cazul în care legea cu numărul ... trebuie să nu ducă la pierderea de voturi.
Dar, dacă vrem să ne depărtăm de bârfa cotidiană (”s-a băgat în față”, ”se credea un Dumnezeu”, ”și nici nu e cine știe ce de capul lui” etc.) și să căutăm soluții pentru viitor, trebuie să fim onești și să analizăm ce am fi făcut fiecare dintre noi în acea situație. A greșit Alexandru Arșinel? Dar profesorul Lucan? Sau ministrul sănătății? Dacă mai continuăm puțin pe aceeași linie pare că vrem să scriem scenariul unui film de înfierare gata de a fi turnat undeva în anii 60. Poate mai util ar fi să deschidem telefonul mobil, să căutăm acolo fotografia celei mai dragi persoane și să spunem cu voce tare: ”chiar să știu că moare mâine fără acel plămân nu aș fi făcut chiar absolut orice pentru a mă asigura că mâine va primi organul care îi dă viață. Nu, nu aș fi făcut ceea ce au făcut alții.” Așa încât, din multe puncte de vedere, între Alexandru Arșinel și restul tabloului este o diferență semnificativă: numai el s-a luptat pentru viața lui – restul pentru altceva. Si, nu-i așa?!, cu toții știm că in dragoste și război totul e permis. Sau nu?
Există o amplă dezbatere etică în jurul dreptului fiecăruia dintre noi de a se lupta pentru viața sa. Specialiști în etică, savanți renumiți, lideri de opinie, pacienți în pragul ultimelor zile de viață, judecători sau oameni de pe canapea urmărind știrile de la ora cinci au cu toții o părere situată mai aproape sau mai departe de unul din capetele problemei. Pentru că această problemă are o mulțime de soluții situate între cele două capete. Extreme. La un capăt este părerea că supraviețuirea este țelul suprem al oricărei viețuitoare (deci și al omului) și atunci orice este permis. Din fericire acest capăt este aproape în întregime neacceptat oriunde în lume căci el presupune că cel în nevoie are dreptul moral să ucidă pentru a-și procura de la cel ucis ceea ce are nevoie. Nu vom zăbovi aici.
Trecând mai departe, nu atât de extrem dar totuși foarte aproape de acest capăt este opțiunea de a nu lua cu forța ci de a cumpăra organul de care ai nevoie de la cineva care pentru moment are și el nevoie de altceva (de bani) și se poate dispensa de acel organ. Nu omor pe nimeni – plătesc cu banii jos pe cineva care își dă acordul să-mi cedeze un rinichi. Deja în această zonă există, din nefericire, ceva mai mulți care acceptă acest troc. La urma urmei de ce nu? Dacă am citit pe internet că se poate trăi cu un rinichi la fel de bine atunci de ce să-mi las familia să moară de foame câtă vreme suntem așa săraci încât copiii mei au mâncare pe masă doar atunci când găsesc niște resturi în gunoiul celor bogați?! Cei ce agreează această poziție se justifică prin dreptul celui ce-și vinde o parte a corpului de a-și proteja viitorul prin protejarea copiilor săi. Si mai argumentează că poziția următoare, despre care vom vorbi imediat, nu este aproape deloc diferită fiind aproape unanim acceptată în toate țările civilizate.
Pentru că aproape unanim agreat este să accepți să-ți donezi un organ celui din familia ta aflat în nevoie. Mama dă fiicei cu ciroză o parte din ficat. Fratele dă fratelui cu insuficiență renală un rinichi... Aproape că nu se simte diferența față de situația anterioară: acum donezi voluntar unei rude și mai înainte donai, tot voluntar, unui necunoscut. Si la o adică acum salvezi un om pe când în situația anterioară salvai un om dar și familia ta de la înfometare... Așa încât nu e mai eficient să vinzi organul de care te poți dispensa decât să-l dai gratis?
Dar să ne ducem în cealaltă extremă. Cea opusă situației în care celui în nevoie i se poate ierta orice a făcut în numele luptei pentru supraviețuirea sa. Este cealaltă extremă acceptabilă etic? Căci vorbim de situația în care cel în nevoie nu accepta nici un transplant chiar cu riscul de a muri. Și nu accepta nici o celulă vie de la altcineva. Nu e un concept minunat ?! Nimeni nu trebuie să trăiască cu frica că va pierde un organ dacă nu există persoane care să fie de acord să primească un transplant. Deci nici simpla transfuzie de sânge (o forma de transplant nepermanent a unor celule vi provenite de la un donator cunoscut sau nu). Este această atitudine cea mai corectă dintre toate? Cea care îndeplinește în cel mai înalt mod standardele etice? Cu siguranță există și persoane care cred asta: sunt adepții unor anumite religii care se pronunță total împotriva oricărui tip de astfel de transfer de celule. Și nu vorbim despre ceva ce nu ați mai auzit niciodată: cu toții știm despre cazul unui copil care a murit pentru că părinții nu au acceptat transfuzia de sânge din considerente religioase. Si cu toții avem o părere despre asta.
Părerea noastră ne spune foarte clar dacă am face-o sau nu. Dacă am accepta sau nu să primească o pungă cu sânge copilul nostru aflat în nevoie. Sau dacă am accepta sau nu să-i donăm un rinichi. Sau, dacă rinichiul nostru nu e bun, dacă am accepta sau nu să plătim pe cineva să-i doneze un rinichi. Sau să-i caute unul. Eventual să-i caute un rinichi într-o bază de date... Si da, atunci când i-l găsește să fie primul programat la operație. La urma urmei în față avem copilul nostru și alături un calculator cu niște cifre și nume.
Deci de ce să-l blamăm pe Alexandru Arșinel că a făcut ceea ce și noi fi făcut noi pentru copilul nostru pentru a-i salva viața? Si de ce să-i blamăm pe cei care l-au operat? Au salvat o viață. De ce să fim așa de răi?... Așa de neomenoși... Când vorbim despre omenie și dreptul la viață brusc lucrurile încep să nu mai fie așa de precis conturate. Brusc începem să fim confuzi. Si este din ce în ce mai greu să găsim răspunsul la întrebarea ”de fapt unde s-a greșit și dacă s-a greșit atunci cât de mare a fost greșeala?”
In ceea ce mă privește răspunsul l-am găsit într-un anunț lipit pe avizierul unuia dintre cele mai mari spitale din Londra. Un anunț simplu, într-o prezentare mai degrabă discretă: ”In prima miercuri din fiecare lună, trei preoți (unul catolic, unul ortodox și unul anglican – nota autorului), organizează o slujba de pomenire în capela spitalului pentru cei ce și-au donat corpurile pentru a fi folosite după moarte în slujba învățământului medical”. Nimic altceva decât respectul în forma cea mai pură! Respect pentru cel ce a fost de acord ca după moarte, înainte de a fi incinerat sau îngropat, corpul său să poată fi tăiat, disecat, perforat sau injectat pentru ca zece, douăzeci sau o sută de studenți să învețe medicina. Acest anunț mi-a răspuns la întrebarea: în ce condiții și-ar dona cineva corpul după moarte? Si nu numai pentru învățământ ci și pentru ca o parte din organe să-i fie prelevate și transplantate altcuiva. Iar răspunsul l-au dat cei trei preoți: cu condiția ca după moarte, organele mele și corpul meu să fie tratate cu respectul cuvenit. De ce să-mi las corpul unei societăți care nu-mi poate garanta că îl va trata cu respect? De ce să-mi las ficatul pe mâna unui sistem care nu-mi poate garanta că nu se vor face aranjamente nefirești pe seama lui? Dacă las corneea mea o las pentru că vreau să fac bine și nu pentru că cineva dă din coate. Poate că nu am descoperit leacul împotriva cancerului sau nu am salvat un sat întreg de la demolare dar dacă las ceva lumii ăsteia atunci vreau să ajut lumea curată și nu pe cea a aranjamentelor, a trocurilor ascunse sau a banilor care cumpără tot.
Din acest punct de vedere a fi favorizat pe lista de transplant, a urma procedurile de alocare a organelor într-un mod ”elastic”, a găsi portițe legale dar inaccesibile altora sau a decide ceea ce e corect și ce nu nesocotind ceea ce simte morala unei întregi societăți poate, da poate să ducă la salvarea unei vieți printr-un transplant reușit. Dar în final va duce la pierderea a altor o sută, o mie sau zece mii de vieți ale celor ce nu vor avea șansa să-și primească organul pentru transplant. Pentru că nimeni nu va mai dona. Si de ce ar dori cineva să fie după moarte părtaș cu lipsa de corectitudine?
..........................
”- Da, am înțeles de ce e nefiresc să te plângi că oamenii nu donează dacă nu le garantezi că sistemul funcționează pe baze etice; dar tu ce sfătuiești oamenii ACUM să facă: să doneze sau nu? Pentru că ACUM sunt oameni care au nevoie disperată de transplant și nu pot aștepta anchetele organismelor de control.” – mi-au spus prietenii după ce au citit draftul acestui articol.
Pe cei care iau în considerare să doneze îi sfătuiesc să se uite direct în ochii celui ce le propune asta și să-l întrebe dacă se angajează să facă tot ce poate pentru a se asigura că organele prelevate vor fi tratate cu respect într-un sistem ce urmează cele mai înalte principii etice. Si dacă sunt mulțumiți de răspuns atunci să doneze. Pentru că atâta timp cât vom avea oameni care să se lupte pentru un sistem de transplant etic și protejat de interferențe nefirești vom avea și oameni care vor mulțumi în fiecare zi celui de la care au primit o inima sau un plămân. Oameni care să se poată bucura mai departe de o viață pe care alții au pierdut-o, dar nu au pierdut-o în zadar.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Atunci când judeci o situație și omul legat de acea situație o faci într-un context actualizat, fără îndoială, altfel riști să duci principiile morale în derizoriu.