foto: FlixPix / Alamy / Profimedia
Top Gun m-a prins în perioada de vulnerabilitate pre-masculină, sau aspirant-masculină, pentru că a apărut la acea vârstă. Dincolo de anii la care predispoziția pentru a-ți căuta idoli, repere, îndrumători e maximă, și asta pentru că proaspăt-puberii vor, în primul rând, să știe cum să impresioneze o fată și-și mai și construiesc o structură care nu are nimic coerent sau adaptat pentru asta, eram și-n epoca vulnerabilizantă, pentru că auzeam sau vedeam frânturi din realități occidentale, pe care nu reușeam să le punem cap la cap închegat.
Sigur că puteam vedea mai întâi Top Secret, care a apărut înainte, dar n-a fost să fie așa. Și, oricum, era o comedie, treabă care automat îi arunca în derizoriu rolul principal, oricât de convingător ar fi fost.
Cum nu distingeam omul din spatele partiturii, este lesne de ce nu mi-a plăcut, la început, Val Kilmer, după Top Gun. La fel de lesne de înțeles de ce Tom Cruise! Kelly McGillis fusese cheia, poate mai mult decât deznodământul filmului, în care nu numai binele învinge răul. Masculinul, curajosul, nonconformistul, individualistul înving, împreună, conjugat, răul. Darămite dacă toate sunt într-o singură întrupare!
Azi, când știu că nu-i musai așa, fie că nu se poate, fie că nu-i nevoie, când Kelly e o umbră, este la fel de ușor de înțeles de ce Val Kilmer ajunsese să-mi dizolve antipatia din adolescență. La asta contribuise și fun-factul pe care l-am aflat premergător lansării Top Gun 2: Maverick, acela că Tom a spus că nu face filmul dacă Val nu este în el. Scurt, răspicat, fără cale de întors. Invers de fapt, decât în cinema, unde amiralul Kazansky și-a pus obrazul, dar același tip, prietenesc și recunoscător, de condiționare, de acord fin!
Amiralul Kazansky, asta devenise acum fostul Iceman. Paralela dintre viață și peliculă se maturizase și ea, proporțional. Odată cu asta, am aflat multe despre Val Kilmer. Așa că-i tot simplu de înțeles de ce Cruise nu a acceptat că Val nu se potrivește modernului pe care l-a cerut filmul, care tocmai despre biruința calității, în ciuda formei de vestigiu, este.
Cea mai potrivită trăsătură a continuării Top Gun-ului au fost cei 35 de ani trecuți între lansări. 35 de ani înseamnă o acoladă semnificativă, între marginile căreia se poate desfășura un proces consistent și solid. Asta a înțeles Tom, asta am înțeles și eu, asta au fost obligați producătorii să înțeleagă, asta a transmis filmul.
Între parantezele astea, nu numai în interiorul personajelor s-a ajuns de la certuri infantile la decorația-simbol, smulsă și bătută cu pumnul în sicriu, unul alegoric de fapt, ci și în neștiuții, occidentali sau est-europeni, care au însoțit răstimpul, cu repere montate, demontate, reconstruite și fixate, prin coacere temeinică, pentru că au avut intervalul suficient de mocnire.
De aceea, în scurta lor întâlnire din film - cine a conceput-o așa mare șmecher a fost! - Iceman îl întreabă pe Mav care a fost mai bun, alungând dintre ei fix ce nu mai contează, la sfârșitul zilei. Un retoric scos briliant în evidență de regizor.
Alți oameni, alte timpuri, alte reprezentări, arcuri peste o vreme în care, oricând s-ar fi întâmplat, Top Gun 2 n-ar fi ieșit așa de bine! Tom și Val n-ar fi rămas, nici ei, atât de consistenți, de ieri în capete diferite de memorie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.