(Foto Guliver/Getty Images)
Am decis să avem un copil. Decizia a venit în urma unei documentări serioase, discuții cu neurologi, discuții despre riscuri și cum vom gestiona toate situațiile pe care ni le putem imagina acum, înainte să se nască. Am discutat nu numai despre riscul de Scleroză Multiplă, dar și despre riscuri pe care le are orice mămică și despre cum le-am gestiona, în eventualitatea în care am fi puși în situația respectivă (de exemplu, ce am face în situația Sindromului Down. Iar discuția pe care am avut-o a fost foarte importantă pentru mine, și pentru noi, ca un cuplu).
Apropiații s-au bucurat când le-am dat vestea cea mare și am fost de fiecare dată surprinsă când mi se spunea, cu admirație, că sunt curajoasă. Mi s-a mai spus și în alte circumstanțe, iar deseori simțeam și eu că erau situații în care trebuia să fiu curajoasă, ca să merg mai departe. Situații în care îmi era frică, și totuși am decis să merg înainte, pentru că mi-am dat seama că dacă nu înfrunt acel sentiment paralizant, nu mai fac nimic, niciodată. De exemplu, să continui să merg la bazin într-o criză de Scleroză Multiplă, când mă mișcam foarte greu. Sau să particip lunar la cursurile de formare în psihoterapie, să mă respecializez în cariera profesională. Să plec în Bali, în baston, cu douăzeci de fete pe care nu le cunoșteam, fără soțul meu.
Dar nu consider că a fost vorba de curaj în decizia de a avea un copil! A fost o decizie luată din iubire, și cântărită îndelung, documentată. Da, mi-am asumat riscurile ca starea fizică să se înrăutățească pe perioada sarcinii, pentru că în cazul Sclerozei Multiple, de fapt nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Mi-am asumat scenarii negre în privințe stării mele de sănătate și am avut încredere că, la fel cum am făcut în situații limită în care am mai fost, vom găsi împreună soluții. Am privit realitatea în față, am avut discuții inconfortabile, deseori dureroase, și știam amândoi că asta e singura soluție prin care putem face asta conștient și cu cap. Am fost deschiși și sinceri unul cu celălalt.
Discuții controversate sunt întotdeauna în cercurile de mămici referitoare la modalitatea prin care alegi cum îți aduci bebelușul pe lume. Alegi să naști natural sau prin cezariană? Sunt atâtea păreri pro și contra de ambele tabere, încât dacă aș sta să ascult ce spun cei din jurul meu, sau ce citesc online, aș ajunge să mă simt curajoasă doar spunând cu voce tare decizia mea. Nu am crezut vreodată că o decizie atât de personală poate isca atâtea discuții sau că ”lumea” se poate simți îndreptățită să te facă să înclini balanța ta internă spre o opțiune sau alta, povestind povești de groază din ambele cazuri.
În acest caz, se pare că din nou, sunt curajoasă că am decis să nasc natural. Imediat, am fost bombardată cu imagini cu copii care au ieșit ”verzi”, care mai știu eu ce au pățit în proces, cu o listă lungă de riscuri la care te expui tu și copilul etc. În condițiile în care nu am cerut niciun sfat, decât de la medicul meu care mă va asista la naștere și bineînțeles, de la neurolog.
De altfel, cezariana este o alegere la fel de neinspirată, până și multe mămici care au ales operația consideră că au făcut-o ghidate de frica durerilor nașterii naturale. Din nou, sunt ”curajoasă”.
Motivele care au stat la baza deciziei mele nu sunt importante. Ce este important este că eu am treizeci și doi de ani, am aparatul psihic prin care pot lua o decizie asumată (fie ea din frică sau din curaj), m-am pregătit pentru asta și până la urmă, în momentul în care am decis să am un copil, știam că va veni și momentul nașterii. Oricum ar fi, nici acest proces nu îl pot controla în totalitate, nu știu cum vor decurge lucrurile în acel moment, dar știu că se va face totul astfel încât nașterea să decurgă în condiții de siguranță, indiferent dacă va fi nevoie de cezariană în final, sau nu.
Ce mă frapează este că în toată povestea nașterii, mămica este în centrul atenției. Mămica este ”curajoasă”, traumatizată, bombardată de sfaturi, emoții, hormoni. Sunt procese fiziologice și schimbări resimțite în mod unic de fiecare din noi și de aceea este nevoie de multă înțelegere din partea celor din jur.
Eu îmi pun alte probleme. Ce se întâmplă cu copilul??!! Practic el este cel care trece printr-o schimbare majoră, de la uterul mamei și lichidul amniotic în care și-a petrecut ultimele nouă luni la un mediu pentru care este pregătit doar din punct de vedere al dezvoltării fizice (în cazurile fericite). Nu mă pot gândi la frica sau la curajul meu în această situație, în care m-am pus singură practic. Pe care eu am ales-o și pentru care m-am considerat pregătită. Pe care eu mi-am dorit-o și am făcut-o din dragoste. O alegere pentru care am maturitatea psihică.
Ea este o ființă mică ce trece dintr-o dimensiune în alta. Da, ok, toți am făcut asta, și cumva cred că o experiență cât de cât similară vom mai trăi la moarte. Nu știu dacă această explicație este mecanismul meu care mă pregătește în fața momentului iminent, dar asta are sens pentru mine acum. Nu eu sunt cea curajoasă aici. Fetița mea, care m-a ales pe mine, care ne-a ales pe noi, este cea curajoasă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.