Cum mi-am regăsit bucuria de a trăi, chiar și cu o boală incurabilă și progresivă

(Foto Guliver/Getty Images)

Am conștientizat destul de târziu cum mă afecta anxietatea. A pornit din momentul în care, la câțiva ani după ce am avut un accident de mașină pe autostradă, mi-am dat seama că la volan, între semafoare, nu respiram. Îmi țineam respirația. Ca și când așteptam din nou să mă lovească din spate o mașină puternică. Exact ca atunci.

Anxietatea se manifesta mai departe. Uneori în legătură cu condusul, când trebuia să ajung undeva unde nu eram sigură dacă am unde să parchez, sau când nu știam dacă pot parca aproape de locul în care trebuia să ajung. Apoi ar fi început alte griji: cum voi merge până la locul cu pricina dacă e la distanță de câteva sute de metri de unde am parcat, cât de bine sau rău voi merge când mă voi da jos de la volan, cât de mult mă voi chinui să  parcurg respectiva distanță. Și mai ales, cât de emoțională voi deveni când o să îmi dau seama că „abia mă târăsc” și eventual mă mai lovesc și de priviri întrebătoare.

Altă dată un portar pur și simplu nu m-a lăsat să parchez în fața unei instituții unde urma să filmăm pentru o campanie de conștientizare a sclerozei multiple, deși era weekend și nu mai era nimeni acolo. Nu a contat nici legitimația de persoană cu dizabilități, nici că i-am spus că mă deplasez greu, nici că, în cel mai rău caz, dacă avea nevoie de acces, îmi putea face semn prin geam să vin să mut mașina. Da, după încă un drum în care nu respirasem, am mutat mașina pe trotuarul de vizavi și când am coborât de la volan, pentru că plouase și mi-a alunecat bastonul, am alunecat fix în baltă. Acum râd, dar atunci, plină de frustrare și furie, am început să plâng. Mai mult, o doamnă pe la vreo șaptezeci de ani care a trecut, m-a ajutat să mă ridic. Asta chiar m-a făcut să mă simt total neajutorată și neputincioasă.

Speram din tot sufletul ca cei cu care urma să mă întâlnesc în interior să nu fi văzut pe geam acest incident.

M-am simțit anxioasă, tristă și furioasă.

Aceste emoții sunt considerate de mulți „emoții negative”. Emoții pe care nu trebuie să le ai. Iar dacă ajungi cumva să le simți, trebuie să fii puternic, să le bagi cât mai adânc în suflet, acolo unde să uiți de ele și de unde nu te mai pot afecta. Foarte important, de asemenea, să nu știe nimeni că le ai sau că le-ai simțit vreodată. Asta te-ar face un om slab.

M-am regăsit de multe ori în această poveste, în toate sfaturile mamei, în toate vorbele de duh ale prietenilor noștri de familie din copilărie, uneori în alți pacienți pe care îi mai întâlneam pe holurile spitalului, care cu toată bunăvoința, îmi spuneau că trebuie să fiu tare!

Dar în perioada în care mi-am dat voie să plâng ca urmare a ședințelor de psihoterapie individuală, a avut loc un switch, o schimbare în percepția mea. Acum plângeam, eram conștientă că pentru ei poate păream slabă, dar eu mă simțeam mai bine. Eu simțeam că sunt în contact cu emoțiile mele, că sunt sinceră cu mine și că, deși acum plâng, mâine sau mai târziu mă voi gândi la asta. Mă voi întreba eu pe mine ce am simțit, ce am avut nevoie în momentul acela să se întâmple și cum aș fi putut obține asta. În final, asta s-a redus la ce aș putea eu să fac să fiu ok cu situațiile acestea. Dacă ajung să mă simt furioasă sau anxioasă, se întâmplă ceva în sufletul meu, ceva ce îmi doresc să schimb.

Și de aici începe procesul fiecăruia. Când se acceptă emoțiile, și se intră în contact cu ele, ele furnizează informații prețioase despre schimbări pe care ne dorim să le facem și de care poate nu suntem conștienți.

Fritz Pearls, unul din numele faimoase din terapia Gestalt, spunea că „anxietatea este despre sănătate și schimbare”.

Și ce faci când vine vorba de o boală cronică în fața căreia medicii, de cele mai multe ori, ridică neputincioși din umeri, sau atunci când pot face ceva, în general este vorba de soluții temporare care nu schimbă foarte mult situația?

În experiența mea cu scleroza multiplă, am decis de două ori să renunț la tratamentul convențional (o dată cu multă agitație din partea personalului medical), am încercat numeroase soluții alternative, unele au funcționat, altele mai puțin, am fost mai bine, am fost mai rău, am fost foarte rău, mi-am revenit, am luat-o de la capăt și am făcut toate astea din nou.

Ar fi devenit un pattern, un șablon după care mi-aș fi trăit viața de acum încolo. Până când am decis să spun STOP și să mă întreb ce altceva pot face. Cum aș putea să îmi regăsesc bucuria de a trăi, chiar și cu o boală incurabilă și progresivă?

Pentru mine răspunsul a constat în multe lucruri. Cred că răspunsul pentru fiecare din noi, cu o suferință de sănătate sau nu, este în multe lucruri. Cred acum că lumea asta este atât de mare, atât de plină de pasiune, dar și plină de nevoi pe care le putem satisface chiar noi, astfel încât este imposibil ca, odată pierdută o pasiune, să nu fie o alta care să o poată înlocui cu succes.

Anxietatea, ca și tristețea, frica, fericirea sunt parte din viața mea, fiecare cu un rol foarte important. Este neplăcut și nu este ceva ce urmăresc - să simt tristețe sau să fiu anxioasă, dar o dată ce depășesc „punctul critic” realizez ce roluri importante în deciziile mele, în dezvoltarea și schimbările pe care le fac au aceste emoții.

Tristețea adâncă pe care mi-a pricinuit-o scleroza multiplă și pe care am conștientizat-o acum cinci ani, m-a determinat să mă apuc de psihoterapie. Anxietatea pricinuită de confuzia prin care am trecut o dată cu diagnosticul de Lyme acum șase ani m-a determinat să încep să scriu despre asta.

Ieri am vizitat un cuplu, vechi prieteni ai părinților mei, și la un moment dat le-am dat o carte de vizită, astfel încât să mă poată recomanda ca psihoterapeut.

Mi-au spus că mama ar fi rămas cu gura căscată să vadă câte am realizat.

Cred că ea a știut mereu ce mult pot face.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp